Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2009

 

Schitul_iezer ***

“Relaţia dintre ştiinţă şi Ortodoxie, mai exact între mentalitatea ştiinţifică modernă şi gândirea teologică ortodoxă este cât se poate de recentă.

Ştiinţa este o creaţie a modernităţii, iar modernitatea un fenomen care a apărut în sânul lumii occidentale.

Ortodoxia este un fenomen propriu lumii răsăritene, apărută şi dezvoltată în contextul Imperiului bizantin.”(pag. 55)

“Separaţia dintre Est şi Vest n-a apărut abia după al doile război mondial, ci încă de la sfârşitul primului minleniu, când cele două mari părţi ale creştinătăţii ecumenice s-au separat oficial prin schisma de la 1054, ca şi prin altele care au urmat imediat după această fatidică dată.” (pag. 55)

Adevăratele incompatibilităţi dintre cele două concepţii despre lume nu sunt la nivelul biologiei, ca diferenţă între evoluţionism şi creaţionism, sau la acela al cosmologiei, unde se aînfruntă aparent visziunea ştiinţifică despre o lume eternă şi cea religiosă despre o lume care îşi  are începului în actul creării ei de către fiinţa surpemă; diferenţele nu sunt nici măcar la nivelul contradicţiilor dintre aşa-numitul ateism ştiinţific, care neagă existenţa lu Dumnezeu, şi religie, ca o afirmă. Diferenţa este mult mai profundă, căci ascunde două concepţii radica diferite despre real în general”.

Gândirea occidentală a debutat cu adevărat şi a făcut istorie abia în Evul Mediu odată cu adoptarea aristotelismului ca armătură logică şi metafizică menită să stablizeze argumentaţia teologiecă a Bisericii.

… aristotelismul adoptat ca rmătură filozofică a teologiei creştine a orientat din consecinţe formidabile  nu puteau fi anticipate la acea vreme. Este vorba despre adoptarea implicită a tezei aristotelice fundamentale că ceea ce are cu adevărat existenţă, ceea ce este cu adevărat real este numai ceea ce este concret, palpabil, cea ce are o formă determinată, finită.(p. 56)

“Atât de copleşitoare a fost aceată idee că real nu este decât ceea ce este finit, determinat, încât lumea latină, înclinată din naşteremai puţin spre abstracţiune şi mai mult spre concretul empiric, spre aceea ce poate fi cunoscut pentru că este finit şi determinat, a putut fi invadată şi în final cucertă definitiv de acel curent de gândire apărut firav în secolul al XI-lea cu Roscelin de Compiegne, consolidat în secolul al XII-lea prin faimosul Abelard şi dus la perfecţiune de celebrul Wilhelm Occam: nominalismul.”(pag. 57)

“Concluzia filozofiei occidentale este uannimă: realul este format din entităţi fizice, individuale, fără nici o legătură obiectivă între ele, ce pot fi cunoscute prin simţuri. Doar raţiunea este ce care le pune în relaţii logice unele cu altele alcătuind un tablou raţional tot mai unitar al lumii. Modelul şi referinţa ultimă în amterie de cunoştere trebuie să fie fizica, pentru că ea este “ştiinţa realului”, adică un ansamblu de propoziţii înzestrate cu sens şi verificabile prin datele observaţionale. Rudolf Carnap, exponentul cel mai proeminent al pozitivismului logic al Cercului de la Viena a creat pentru această viziune despre lume termentul de fizicalism”(pag. 59)

“Cu totul alta a fost şi încă mai este viziunea despre real în Europa răsăriteană, ortodoxă. Încă din zorii creştinismului gânditorii Bisericii, Părinţii greci, au preferat lui Aristotel pe marele Platon.

Consecinţele acestei opţiuni au fost extraordinare: căci dacă există un punct iniţial al marii separaţii care s-a instalat şi încă se mai menţine şi astăzi  între Est şi Vest, el poate fi găsit fără greşeală în această alegere fundamentală . Pasiunii aristotelice pentru lumea fizică, pentru cercetarea ei experimentală şi logică îi va lua locul în Orientul grecesc dorul după contemplaţia fiinţei lui Dumnezeu.

RRealul nu va mai fi obiectul fizic individualizat, finit, având o formă distinctă, clară, perceptibilă prin siţuri şi prin raţiune.[…] Căutarea realului va rămâne şi în Orient obsesia existenţială fundamentală, dar realul platoni nu mai este unul fizic, ci unul metafizic prin excelenţă. Nu observaţiile minuţiose pe calea simţurilor va fi calea prin care poate fi cunoscut acest real, ci, contemplaţia intelectuală purificată cu totul de cele sensibilie. care se îndepărtează cu totul de lumea materială şi priveşte spre transcendent, spre esenţele inteligibile şi fără de moarte.”(pag. 59)

“Platonismul pe care l-au cunoscut Părinţii primelor trei secole nu este, totuşi, cel clasic, ci acela din perioada medie a acestei filosofii, adică cel reprezentat în secolul I d. Hr. de gânditori ca Filon din Alexandria, iar în cel de-al II-lea, de nume ca Plutarch, Gaius, Albinus, Apuleu, sau Atticus. “(pag. 59)

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Gândirea ortodoxă apare astfel ca fundamental religioasă, orientată adică spre suma existenţei posibile, spre vârful ontologic absolut care nu este lumea fizică, ci fiinţa divină absolut transcendentă acestei lumi.

Din acest motiv misticul ortodox, omul  religios cel mai autentic, departe de a renunţa la contemplarea lui Dumnezeu, îşi îndreaptă întreaga sa fiinţă, ce mai cosistentă otologic cu putinţă, cea mai plină de viaţă din cele imaginabile.

Esenţială în acest aşa-zis agnosticism al misticii ortodoxe este ontologia, corespunzătoare gnoseologiei dionisiene şi care separă fundamental gândirea orientalilor de cea din Occidentul medieval şi modern: chiar dacă depăşeşte cu totul orice inteligenţă creată, chiar dacă transcende orice cfel de existenă din cele care alcătuiesc lumea noastră, fiinţa divină este mai plină de existenţă decât orice fiinţă creată. Dacă Dumnezeu există, atunci lumea nu există. Dacă, dimpotrivă, afirmăm că lumea există, atunci conceptul nostru de xistenă nu se mai potriveşte fiinţei divine şi va trebui să apelăm la cel de supraexistenţă.” (pag. 62)

În baza acestor premise, gândirea răsăriteană s-a orientat definitiv spre contemplaţie, abandonând orice interes în cerecetarea lumii materiale.

“Argumentarea de mai sus este incompletă. Unei asemenea teme trebuie să i se consacre o întreagă carte pentru a înlătura inevitabilele neînţelegeri datorate expuenrii eliptice a problematicii atât de complexe, care este cea a relaţiilor dintre ştiinţa modernă, occidentală, şi viziunea cotmeplativă, religioaseă, tradiţională a Răsăritului ortodox

Am dezvoltat , totuşi, aceste idei pentru a atrage atenţia asupra mai multor aspecte cu privire la modul în care este abordată în mod curent problema în cauză.[…]…pentru moment nu este productivă compararea directă a unor domenii, cu smunt cosmologia ştiinţifică vizavi de cosmologia biblică sau biogeneza şi atropogeneza ştiinţifică, evoluţionsită, vizavi de echivalentele consacarate acestei mari teme a raportului dintre ştiinţă şi religie.

Motivul este extrem de simplu: cei care se angajează pe această cale, indierent de gradul lor de competenţă fie în ştiinţă, fie în teologie, ignoră complet faptul că la baza fiecăruia din aceste mari domenii ale cunoaşterii umane stau, de fapt, două atitudini radical diferite în materie de ontologie, gonseologie şi epistemologie.

Ştiinţa modernă este aruncată în dispută de pe poziţiile unei anumite viziuni despre real, care nu are nimic de-a face cu cercetările ştiinţifice, teoretice sau tehnologice. De asemenea, nu cei ce practică religia prin evlavia lor adâncă sunt cei mai potriviţi pentrua susţine acest dialog, ci aceia care înţeleg structurile filozofice, de mare adâncime, ale teologiei palamite şi în general a Părinţilor răsăriteni.

De aceea, adevăratul dialog nu- vor ptuea angaja cu adevărat decât minţile exersate deopotrivă în filozofia şi istoria ştiinţei şi în fundamentele filozofice şi

în istoria teologiei  dogmatice răsăritene”(pag. 65)

(Pr. conf., dr. Adiran Niculcea, Ştiinţă şi ortodoxie. Incompatibilităţile unei relaţii recente, în revista Ortodoxia, nr. 1-2, anul LIX, ianuarie-iunie, 2008)

 

Consideraţiile cititorului:

Părintele Adrian Niculcea, dedică în aprox. 12 pagini tratării unui subiect destul de delicat, şi anume: relaţia ştiinţă-teologie, din perspectiva ortodoxă, tuşând elementele de incompatibilitate între două viziuni asupra lumii.

Chiar dacă accentele sunt vizibil îndreptate spre tratarea subiectului dintr-o perspectivă filozofică autorul vrea să arate realităţile unor raportări la aceeaşi realitate.

Vădit deranjat de discuţiile sterile între ştiinţă şi teologie la nivel orizontalului, discursului pozitivist, mută atenţia cititorului spre elementele primordiale filozofice ale acestor două viziuni.

Punând accentul pe argumentul filozofic autorul nu rămâne la acest nivel, ci arată potenţialul unui dialog sincer dintre teologie şi ştiinţă dar numai pe baza sincerităţii şi dexterităţii într-un ansamblu de gesturi de deschidere a uneia spre cealaltă

Bogdan Ioan Stârceanu

Anunțuri

Read Full Post »

 

chilia-daniil-sihastrul-27 ***

Perioadă a înfrânării de la anumite mâncăruri pentru unii, timp sau ocazie de a se apropia de Biserică pentru alţii, postul a însemnat şi înseamnă pentru mulţi un timp al revenirii în matca Bisericii.

Pentru un profan postul nu are decât cel mult valenţe curative, dar pentru un ortodox ancorat în tradiţia Bisericii postul reprezintă momentul din timp când se apleacă asupra lui cu mai multă sârguinţă.

Totuşi cuvântul care ne sare instant în minte când ne gândim la post este acela de “ÎNFRÂNARE”, “OPRIRE DE LA…”.

Dacă citim “Canonul Sfântului Andrei Criteanul” vom observa predominanţa persoanei I şi a II-a.

“De unde voi începe a plânge faptele vietii mele

celei ticãloase ?

Ce începere voi pune, Hristoase,

acestei tânguiri de acum?

Ci ca un milostiv,

dã-mi iertatea gresealelor.

Vino, ticãloase suflete, împreuna cu trupul tãu

de te mãrturiseste la Ziditorul tuturor.

Si îndepãrteazã-te

de acum

de nebunia cea mai dinainte

si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocãintã.

Râvnind neascultãrii lui Adam celui întâi zidit,

m-am cunoscut pe mine

dezbrãcat de Dumnezeu

si de împãrãtia cea pururea fiitoare

si de desfãtare,

pentru pãcatele mele.

Vai, ticãloase suflete!

Pentru ce te-ai asemãnat Evei celei dintâi?

Cã ai cãzut rãu

si te-ai rãnit amar;

cã te-ai atins de pom

si ai gustat cu îndrãznealã

mâncarea cea nechibzuitã.

În locul Evei celei trupesti,

fãcutu-s-a mie Evã întelegãtoare

gândul cel cu poftã trupeascã,

arãtându-mi cele plãcute,

si gustând pururea din bãutura cea amarã.”

**

Canonul, în sine poate fi văzut ca o rememorare a întregii fiinţe, în care este conţinută arhetipal întreaga umanitate. Creştinul, în faţa lui Dumnezeu, nu se vede singular, izolat, ca individ, ci ca persoană ce conţine întreg universul, ca Adam cel căzut.

Vedere tainică, plină de înţelesuri, pe care Sfântul Andrei Criteanul a sesizat-o atât de bine:

“Pãrinte al îndurãrilor,

apucând înainte,

miluieste-mã.

Înaintea Ta cad, Iisuse;

gresit-am Tie,

milostiveste-Te spre mine;

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca un îndurat,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Sã nu intri cu mine la judecatã, vãdind faptele mele,

cercetând cuvintele

si îndreptând pornirile;

***

ci cu îndurãrile Tale,

trecând cu vederea rãutãtile mele,

mântuieste-mã,

Atotputernice.

Stih: Cuvioasã maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu-mi dã har luminãtor,

din osârdia ta cea dumnezeiascã de sus,

ca sã scap de întunericul patimilor;

si sã laud din inimã

faptele vietii tale cele frumoase,

Marie.

Plecându-te dumnezeiestilor legi ale lui Hristos,

la Dânsul ai venit,

lãsând pornirile desfãtãrilor cele neoprite,

si toatã virtutea,

ca pe una singurã,

cu multã cucernicie ai sãvârsit-o.

Stih: Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugãciunile tale, Andrei,

scapã-ne de patimile cele fãrã de cinste

si te rugãm sã ne arati pãrtasi

acum

împãrãtiei lui Hristos,

pe noi, cei ce Te lãudãm pe Tine,

strãlucite,

cu credintã si cu dragoste.

Slavã…, a Treimii:

Treime,

Fiintã preaînaltã,

Cãreia ne închinãm întru o Unime,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o milostivã,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Si acum…, a Nãscãtoarei:

Nãscãtoare de Dumnezeu,

nãdejdea

si folosirea celor ce te laudã pe tine,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o stãpânã curatã,

mã primeste pe mine

cel ce mã pocãiesc.”

**

 

Dacă la celelalte slujbe ale Bisericii  se foloseşte cu preponderenţă persoana I plural , de data asta, în timpul acestui canon, se foloseşte persoana I singular.

Folosirea singularului nu are rolul de a ne izola de restul, de a singulariza persoana, ci de are rol asemenea lupei, de aplecare spre propria fiinţă, şi prin asta spre întreaga umanitate.

Aici intervine rugăciunea pentru lume. “Eu”, în canonul Sfântului Andrei Criteanul, este întreaga umanitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos.

Lucrul ăsta îl găsim şi la Fericitul Sofronie când vorbeşte de rugăciunea pentru lume şi puterea ei.

Coborârea asupra propriei persoane prin post te deschide către ceilalţi, către durerea lumii din toate timpurile şi toate spaţiile.

Prin coborârea minţii în inimă harul îţi deschide porţile către înţelegerea a ce nu poate fi înţeles, înţelegerea durerii lumii.

Când harul Duhului coboară în inimă întreaga lume se roagă în inima ta. Inima devine lumină dar şi o rană sângerândă pentru lume, pentru întreg universul în faţa lui Hristos.

Aşadar,postul este urcuş, da, este urcuş, dar un urcuş prin coborâre, prin aplecare.

 

Bogdan – Ioan

Read Full Post »