Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘fişe de lectură’ Category

 

Schitul_iezer ***

“Relaţia dintre ştiinţă şi Ortodoxie, mai exact între mentalitatea ştiinţifică modernă şi gândirea teologică ortodoxă este cât se poate de recentă.

Ştiinţa este o creaţie a modernităţii, iar modernitatea un fenomen care a apărut în sânul lumii occidentale.

Ortodoxia este un fenomen propriu lumii răsăritene, apărută şi dezvoltată în contextul Imperiului bizantin.”(pag. 55)

“Separaţia dintre Est şi Vest n-a apărut abia după al doile război mondial, ci încă de la sfârşitul primului minleniu, când cele două mari părţi ale creştinătăţii ecumenice s-au separat oficial prin schisma de la 1054, ca şi prin altele care au urmat imediat după această fatidică dată.” (pag. 55)

Adevăratele incompatibilităţi dintre cele două concepţii despre lume nu sunt la nivelul biologiei, ca diferenţă între evoluţionism şi creaţionism, sau la acela al cosmologiei, unde se aînfruntă aparent visziunea ştiinţifică despre o lume eternă şi cea religiosă despre o lume care îşi  are începului în actul creării ei de către fiinţa surpemă; diferenţele nu sunt nici măcar la nivelul contradicţiilor dintre aşa-numitul ateism ştiinţific, care neagă existenţa lu Dumnezeu, şi religie, ca o afirmă. Diferenţa este mult mai profundă, căci ascunde două concepţii radica diferite despre real în general”.

Gândirea occidentală a debutat cu adevărat şi a făcut istorie abia în Evul Mediu odată cu adoptarea aristotelismului ca armătură logică şi metafizică menită să stablizeze argumentaţia teologiecă a Bisericii.

… aristotelismul adoptat ca rmătură filozofică a teologiei creştine a orientat din consecinţe formidabile  nu puteau fi anticipate la acea vreme. Este vorba despre adoptarea implicită a tezei aristotelice fundamentale că ceea ce are cu adevărat existenţă, ceea ce este cu adevărat real este numai ceea ce este concret, palpabil, cea ce are o formă determinată, finită.(p. 56)

“Atât de copleşitoare a fost aceată idee că real nu este decât ceea ce este finit, determinat, încât lumea latină, înclinată din naşteremai puţin spre abstracţiune şi mai mult spre concretul empiric, spre aceea ce poate fi cunoscut pentru că este finit şi determinat, a putut fi invadată şi în final cucertă definitiv de acel curent de gândire apărut firav în secolul al XI-lea cu Roscelin de Compiegne, consolidat în secolul al XII-lea prin faimosul Abelard şi dus la perfecţiune de celebrul Wilhelm Occam: nominalismul.”(pag. 57)

“Concluzia filozofiei occidentale este uannimă: realul este format din entităţi fizice, individuale, fără nici o legătură obiectivă între ele, ce pot fi cunoscute prin simţuri. Doar raţiunea este ce care le pune în relaţii logice unele cu altele alcătuind un tablou raţional tot mai unitar al lumii. Modelul şi referinţa ultimă în amterie de cunoştere trebuie să fie fizica, pentru că ea este “ştiinţa realului”, adică un ansamblu de propoziţii înzestrate cu sens şi verificabile prin datele observaţionale. Rudolf Carnap, exponentul cel mai proeminent al pozitivismului logic al Cercului de la Viena a creat pentru această viziune despre lume termentul de fizicalism”(pag. 59)

“Cu totul alta a fost şi încă mai este viziunea despre real în Europa răsăriteană, ortodoxă. Încă din zorii creştinismului gânditorii Bisericii, Părinţii greci, au preferat lui Aristotel pe marele Platon.

Consecinţele acestei opţiuni au fost extraordinare: căci dacă există un punct iniţial al marii separaţii care s-a instalat şi încă se mai menţine şi astăzi  între Est şi Vest, el poate fi găsit fără greşeală în această alegere fundamentală . Pasiunii aristotelice pentru lumea fizică, pentru cercetarea ei experimentală şi logică îi va lua locul în Orientul grecesc dorul după contemplaţia fiinţei lui Dumnezeu.

RRealul nu va mai fi obiectul fizic individualizat, finit, având o formă distinctă, clară, perceptibilă prin siţuri şi prin raţiune.[…] Căutarea realului va rămâne şi în Orient obsesia existenţială fundamentală, dar realul platoni nu mai este unul fizic, ci unul metafizic prin excelenţă. Nu observaţiile minuţiose pe calea simţurilor va fi calea prin care poate fi cunoscut acest real, ci, contemplaţia intelectuală purificată cu totul de cele sensibilie. care se îndepărtează cu totul de lumea materială şi priveşte spre transcendent, spre esenţele inteligibile şi fără de moarte.”(pag. 59)

“Platonismul pe care l-au cunoscut Părinţii primelor trei secole nu este, totuşi, cel clasic, ci acela din perioada medie a acestei filosofii, adică cel reprezentat în secolul I d. Hr. de gânditori ca Filon din Alexandria, iar în cel de-al II-lea, de nume ca Plutarch, Gaius, Albinus, Apuleu, sau Atticus. “(pag. 59)

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Gândirea ortodoxă apare astfel ca fundamental religioasă, orientată adică spre suma existenţei posibile, spre vârful ontologic absolut care nu este lumea fizică, ci fiinţa divină absolut transcendentă acestei lumi.

Din acest motiv misticul ortodox, omul  religios cel mai autentic, departe de a renunţa la contemplarea lui Dumnezeu, îşi îndreaptă întreaga sa fiinţă, ce mai cosistentă otologic cu putinţă, cea mai plină de viaţă din cele imaginabile.

Esenţială în acest aşa-zis agnosticism al misticii ortodoxe este ontologia, corespunzătoare gnoseologiei dionisiene şi care separă fundamental gândirea orientalilor de cea din Occidentul medieval şi modern: chiar dacă depăşeşte cu totul orice inteligenţă creată, chiar dacă transcende orice cfel de existenă din cele care alcătuiesc lumea noastră, fiinţa divină este mai plină de existenţă decât orice fiinţă creată. Dacă Dumnezeu există, atunci lumea nu există. Dacă, dimpotrivă, afirmăm că lumea există, atunci conceptul nostru de xistenă nu se mai potriveşte fiinţei divine şi va trebui să apelăm la cel de supraexistenţă.” (pag. 62)

În baza acestor premise, gândirea răsăriteană s-a orientat definitiv spre contemplaţie, abandonând orice interes în cerecetarea lumii materiale.

“Argumentarea de mai sus este incompletă. Unei asemenea teme trebuie să i se consacre o întreagă carte pentru a înlătura inevitabilele neînţelegeri datorate expuenrii eliptice a problematicii atât de complexe, care este cea a relaţiilor dintre ştiinţa modernă, occidentală, şi viziunea cotmeplativă, religioaseă, tradiţională a Răsăritului ortodox

Am dezvoltat , totuşi, aceste idei pentru a atrage atenţia asupra mai multor aspecte cu privire la modul în care este abordată în mod curent problema în cauză.[…]…pentru moment nu este productivă compararea directă a unor domenii, cu smunt cosmologia ştiinţifică vizavi de cosmologia biblică sau biogeneza şi atropogeneza ştiinţifică, evoluţionsită, vizavi de echivalentele consacarate acestei mari teme a raportului dintre ştiinţă şi religie.

Motivul este extrem de simplu: cei care se angajează pe această cale, indierent de gradul lor de competenţă fie în ştiinţă, fie în teologie, ignoră complet faptul că la baza fiecăruia din aceste mari domenii ale cunoaşterii umane stau, de fapt, două atitudini radical diferite în materie de ontologie, gonseologie şi epistemologie.

Ştiinţa modernă este aruncată în dispută de pe poziţiile unei anumite viziuni despre real, care nu are nimic de-a face cu cercetările ştiinţifice, teoretice sau tehnologice. De asemenea, nu cei ce practică religia prin evlavia lor adâncă sunt cei mai potriviţi pentrua susţine acest dialog, ci aceia care înţeleg structurile filozofice, de mare adâncime, ale teologiei palamite şi în general a Părinţilor răsăriteni.

De aceea, adevăratul dialog nu- vor ptuea angaja cu adevărat decât minţile exersate deopotrivă în filozofia şi istoria ştiinţei şi în fundamentele filozofice şi

în istoria teologiei  dogmatice răsăritene”(pag. 65)

(Pr. conf., dr. Adiran Niculcea, Ştiinţă şi ortodoxie. Incompatibilităţile unei relaţii recente, în revista Ortodoxia, nr. 1-2, anul LIX, ianuarie-iunie, 2008)

 

Consideraţiile cititorului:

Părintele Adrian Niculcea, dedică în aprox. 12 pagini tratării unui subiect destul de delicat, şi anume: relaţia ştiinţă-teologie, din perspectiva ortodoxă, tuşând elementele de incompatibilitate între două viziuni asupra lumii.

Chiar dacă accentele sunt vizibil îndreptate spre tratarea subiectului dintr-o perspectivă filozofică autorul vrea să arate realităţile unor raportări la aceeaşi realitate.

Vădit deranjat de discuţiile sterile între ştiinţă şi teologie la nivel orizontalului, discursului pozitivist, mută atenţia cititorului spre elementele primordiale filozofice ale acestor două viziuni.

Punând accentul pe argumentul filozofic autorul nu rămâne la acest nivel, ci arată potenţialul unui dialog sincer dintre teologie şi ştiinţă dar numai pe baza sincerităţii şi dexterităţii într-un ansamblu de gesturi de deschidere a uneia spre cealaltă

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

IMG_0210
***

Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă-repere pentru dialog, Editura IBMBOR,
Ediţia a doua revizuită şi adăugită, Bucureşti, 2007, 520 pagini.

**

Adrian Lemeni şil Pr. Răzvan Ionescu ne propun în lucrarea “Teologie ortodoxă şi ştiinţă” o nouă abordare a raportului dintre ştiinţă şi credinţă din perspectivă ortodoxă.

Structurată în trei mari părţi lucarea se vrea o trecere în revistă a tot ce înseamnă religie versus ştiinţă plecând din timpul lui Platon şi Aristotel şi ajungând în perioada modernă a fizicii cuantice.

Pr. Prof. Dr. John Breck, cel care, de altfel, a scris şi prefaţa cărţii ne spune:

“În această carte, concepută ca un manual ce oferă repere petnru relizarea unui dialog constructive între ştiinţă şi teologie, Răzvan Andrei Iionescu, şi Adrian Nicolae Lemeni fac paşi importanţi spre promovarea unei noi viziuni, ca unei autentice theoria, menită să servească scopului apologetic al acestui dialog.
Amândoi sunt oameni de ştiinţă şi teologi. Formulându-şi refecţiile dintr-o perspectivă neopatristică şi recuperând pentru noi theoria indispensabilă a Părinţilor Bisericii (cei care au integrat pe deplin ştiinţa timpurilor lor într-o viziune peroprire a realităţii duhovniceşti), cei doi pun un accent deosebit pe caracterul eclezial al cunoaşterii teologice şi dezvoltă o epistemologie filosifică care mediază cu success între cercetarea ştiinţifică şi experienţa teologică”.

În partea întâi autorii propun o definire a ştiinţei şi a obiectului ei de activitate la aceasta adăugându-se o scurtă istorie:

„Ştiinţa reprezintă corpul de cunoştinţe având un obiect determinat şi recunoscut şi o metodă proprie pentru dezvoltarea cunoştinţelor. Este domeniul organizat al cunoaşterii. Este cunoaşterea exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi.
Ca orice demers de cunoaştere, ştiinţa presupune:
– un obiect al cunoaşterii (universul fizic, natura);
– un subiect cunoscător (omul);
– o metodă de dezvoltare a cunoaşterii (metoda ştiinţifică de cunoaştere). Ştiinţa se diferenţiază în chip fundamental de alte moduri de cunoştere prin metoda sa, rezultat al unui proces istoric evoutiv şi care a presupus eficientizarea continuă şi critică a demersului de investigare în vederea obţineri obiectivităţii maxime”(pag. 17)

Pentru o înţelegere detaliată a fenomenului ştiinţific autorul face o analiză a conceptelor raţiune şi conştiinţă mitică.

În acest sens trece prin ştiinţa greacă, ştiinţa în concepţia lui Aristotel, ştiinţa până la Galilei.
Vorbind despre „Originea ştiinţei moderne” autorul arată că rolul scolasticii în „apariţia şi dezvoltarea unei metodologii ştiinţifice prin care este reglementat raportul între teorie şi fapte”(p. 35).
În acest sens sunt amintiţi filosofii secolului al XIII- lea.
„Revoluţia ştiinţifică modernă se abazează pe asocierea metodei experimentale cu matematizarea fenomenului fizic”(p 36)

Vorbind despre fenomenul Galilei autorul arată originalitatea personalităţii acestuia:

„Galilei este inovator nu numai prin rezultatele ştiinţifice în sine, ci prin manierea sa de reglementare. Atitudinea sa arogantă faţă de adversari este expresia unui mod nou de a fi. Adevărul ştiinţific propus de Galilei este unul combativ, menit să ridiculizeze şi să reducă la tăcere adversarii. Prin acesta Galilei aduce modelul uman al savatului -descoperitor al legilor naturii care depăşeşte prin inteligenţă maniere înguste de raportare la realitate ale „obscurantiştilor”(pag. 37)

Spre finalul capitolului se încearcă o evidenţiere a realităţilor contemporane în raport cu ştiinţa ca ansamblu de paradigme după care adevărul este căutat dar niciodată epuizat:

„Paradigma ştiinţei contemporane oferă cadrul unei întâlniri reale între perspectiva teologică şi cea ştiinţifică privind lectura realităţii lumii în care trăim. Implicaţiile epistemologice ale fizicii cuantice converg în sensul sublinierii imposibilităţii ştiinţei de a atinge şi a epuiza adevărul lumii şi al omului printr-o cercetare exlusiv analitică şi empirică. ” (p. 53)

În paralelă cu scurtul istoric vis a vis de ştiinţă şi paradigmele ei este prezentată teologie creştină, kerygma apostolică şi aplogietică, natura teologiei în viziune Sfinţilor Părinţi ai Biserici, dar şi raportul teologiei cu modernitatea:

„Teologia creştină, infinit mai bogată şi mai profundă decât simplul studiu al chestiunilor religioase fondat în mod principal pe textele sacre, pe dogme şi pe tradiţie este în mod fundamental viaţă. Este viaţă întru Iisus Hristos, Cel care umple cu prezenţa Sa existenţa oricui Îl mărturiseşte, prin Duhul Sfânt, ca Fiul al Dumnezeului celui viu. Teologia creştină este experienţă a dumnezeirii, împărtăşire din viaţa Sfintei Treimi- Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt”(p. 64)

Aceste scurte prezentări sunt continuate cu “tipologia relaţiei teologie-ştiinţă în contextul actual”, “Deturnarea dialogului dintre teologie şi ştiinţă prin ideologizarea ştiinţei sau a teologiei”.

„Relaţia dintre ştiinţă şi religie în contemporaneitate este determinată de statutul acestora în cadrul societăţii actuale. Astăzi, pe de o parte cunoşterea ştiinţifică este afirmată ca fiind raţională, universală şi obiectivă, pe de altă parte cunoaşterea religioasă este percepută ca fiind emoţională, comunitară şi subiectivă[…]
Conflictul dintre religie şi ştiinţă este promovat mai ales prin mediatizarea şi promovarea unor situaţii ideologice (cazurile Charles Darwin şi Galileo Galilei)”.

Partea a doua a cărţii se vrea a fi o prezentare a raportului metodologie, experiment, paradigma, theoria în mediul ştiinţific versus metodologie, experiment, paradigmă, theoria în teologie.

Tot în această parte se doreşte o definire a dogmei şi un răspuns la întrebarea dacă aceasta, dogma, este o expresie a libertăţii sau a constrângerii.

Problema raţiunii, raţionalităţii în teologie şi ştiinţă este dezbătută de autori plecând de la ideea felului în care raţiunea imprimă întreaga creaţie, lucru pe care ştiinţa îl descoperă, dar nu îi poate da o explicaţie (vezi aici şi teoria lui Haissenberg).

Efectul revoluţionar al fizicii cuantice de la începutul secolului al XX-lea a impus ca necesară o schimbare a paradigmei epistemologice. Aici sunt dezbătute diferite probleme ce ţin de schimbările survenite în viziunea asupra realităţii ca o sumă şi nu ca un dat static şi imuabil.

Astfel sunt tratate diferite probleme ce ţin de temă, cum ar fi:
– Principiul de nedeterminare şi cosecinţele sale
– Ontologia fizicii cuantice. Relaţia dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii
– Începutul lumii – limita structurală a cosmologiei ştiinţifice
– Formularea principiului antropic
– Limitele gândirii axiomatic. Structura godeliană a cunoaşterii matematice
– Relaţia dintre matematica actual şi natură

Ultima parte a cărţii tratatează raportul dintre ştiinţa actuală şi teologie din punct de vedere al “gneosologiei patristice”:
– Caracterul ecclesial al cunoaşterii teologice
– Logica participativă şi ontologia iconică a cunoaşterii eclesiale
– Experienţa eclesială a Adevărului- criteriu esenţial al apologeticii ortodoxe

Chiar dacă, multora, cartea li se va părea aridă, datorită limbajului specific ea vine să lămurească anumite probleme pe care astăzi mulţi le pun în dialogul dintre ştiinţă şi teologie.

Realitatea este că atât teologia cât şi ştiinţa se bazează pe cunoaştere, ori plecând de la aceste premise dialogul este posibil, însă pe baze sincere şi fără părtinire şi prejudecăţi.

Dialogul este posibil mai ales în lumina ultimelor descoperiri din fizica cuantică.

Cum afirma şi autorul mulţi dintre noi privim raportul dintre ştiinţă şi teologie din perspectiva unor prejudecăţi cum ar fi teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin sau personalitatea lui Galileo Galilei.

Dar ştiinţa nu se limitează la aceste aspecte, chiar dacă ele, între timp au devenit ideologii paradigmatice ( în jurul cărora lumea s-ar învârti), ci  le poate depăşi.

Acest proces de autodepăşire pe care ştiinţa îl poate face nu se poate realiza decât printr-o viziune teologică asupra lumii.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »