Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘printre rânduri’ Category

91_1

***

Diversitatea este inteleasa astazi ca un fel de ciorba in care se pot pune cat mai multe ingrediente pentru ca la sfarsit toata lumea sa fie satisfacuta.
Exista impamantenita printre noi frica de a spune lucruri ce nu se incadreaza in logica cotidiana sau nu sunt in ton cu moda societatii.
In momentul in care incerci sa abordezi altfel de subiecte esti imediat apostrofat, sau evitat subtil.
Nu ma refer la teme injurioase sau de joasa speta, ci la probleme reale, cu impact serios asupra modului de a gandi si a infaptui.
In acest context grupuri de persoane discuta fara puterea de a gasi solutii problemelor, ci doar de a le constata si atat.
Daca vii si propui altceva sau o iei contra curentului de opinie imediat esti etichetat ca taliban sau partizan cu necuratul.
Ori, solutia nu vine decat atunci cand problemele sunt spuse in fata, transant si clar, fara echivocuri, neimplicand neaparat grobianisme.
Diversitatea implica nu sincronizarea ideilor, ci abordarea problematicii din unghiuri diverse.

Bogdan

Read Full Post »

barack-obama
***

Alegerile din America de anul trecut au insemnat pentru mass-media o ocazie tocmai buna de a-si arata puterea, forta de a promova un om, o persoana pana la gradul de “mesia”.
Cand o planeta intreaga tremura cu inima stransa pentru alegerea unui presedinte american, meritul nu statea in forta persoanei, ci in puterea sticlei.
Acum este la fel, Nobelul acordat astazi nu a fost pentru presedintele Obama, ci pentru mass-media, pentru puterea ei de a contrui un om sau de a-l demonta.

Bogdan Starceanu

Read Full Post »

jcp.jpg

 John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006

„Dacă ştiinţa ne învaţă ceva, este că lumea e plină de surprinze. Bunul -simţ nu este măsura tuturor lucrurilor. Teoria cuantică ne spune că modul în care lucruile se comportă la scara atomilor sau la una şi mai mică este total diferit de modul în care se comportă obiectele mari în lumea noastă de zi cu zi.
Ingeniozitatea de a fi uneori asemenea unei unde şi alteori asemenea unei particule se plăteşte. Preţul este lipsa de informaţie precisă despre ceea ce se petrece exact. În cazul unui electron, de pildă, dacă ştii unde se află, nu poţi şti ce face; dacă ştii ce face, nu poţi şti unde se află. Acesta este, în esenţă, celebrul Principiu al Incertitudinii al lui Heiseneberg. Această ciudată lume cuantică este de neînchipuit pentru noi şi totuşi descoperim că, în cele din urmă, o putem înţelege. Învăţăm să-i respectăm căile ciudate şi să vedem că îşi au logica lor.”(p. 27)
„….trăim într-un univers incredibil de special şi …singurul motiv pentru care ne aflăm aici este că aşa stau lucrurile. Evoluţia singură nu este suficientă pentru a explica originea noastră. Aproape toate universurile pe care ni le putem închipui sunt sterile, incapabile să dezvolte viaţa, indiferent cât de mult am sta să aşteptăm. Concluzia aceasta este atât de importană şi de surprinzătoare, încât a fost botezată savant, Principiul Antropic”(p. 37)
„…Pentru a se produce carbon într-o stea, trebuie să se unească trei nuclee de heliu. Aşa ceva este greu de obţinut şi este posibil numai pentru că are lco un efect special (în termeni tehnici, o rezonanţă) exact în locul potrivit. Această poziţionare delicată depinde de forţa nucleară puternică ce uneşte nucleele.
Modificând doar cu puţin aceată forţă, efectu rezonant se pierde. Mai mult, nu e suficient carbonul; pentru viaţă este nevoie de mult mei multe elemente: de exemplu, de oxigen. Se obţine unind alt nucleu de heliu cu unul de carbon. Asta trebuie să puteţi face, însă nu prea grabnic, altfel tot carbonul pe care l-aţi obţinut cu atâta efort se va tranforma în oxigen şi îl veţi pierde. Iată deci o altă restricţie asupra fortţelor nucleare. Acest lanţ de reacţii nucrealre cu echlibrul atât de fin poate continua, dacă butoanele sunt reglate corect, până la fier […]
Poate că nu aţi urmărit toate detaliile discuţiei de mai înainte, dar cu singuranţă aţi înţeles că producerea materiei brute pentru viaţă nu eset o chestiune minoră. Ea nu este posibilă decât într-un univers cu totul special. Aş putea continua să dau exemple de astfel de reglaje fine şi , într-adevăr, s-au scris volume întregi care detalizaă argumentele ce stau la baza Principiului Antropic.” (p. 41- 42)
„… o altă proprietate, mai puţin cunoscută, a teoriei cuantice. Din momentul în care doi electroni(sau oricare altă pereche de particule cuantice) au interacţionat, ei deţin puterea de a se influenţa reciprioc. oricât de mult se vor separa după aceea. Dacă un electron rămâne aici, în laborator, iar celălalt se duce, cum se spune, dincolo de lună, atunci orice fac cu electgornul de aici va avea un efect imediat asurpa fratelui său aflat la distanţă. Cu alte cuvinte, în ţesătura lumii cuantice există integrată o surprinzotăare alăturare în separare.
Experimentul EPR (se numeşte aşa deoarece la el au participat Einstein, Podolsky Boris şi Nathan Rosen) arată că lumea subatomică nu poate fi tratată în mod atomistic. Există o interconexiune intrinsecă, ce nu poate fi desfăcută. Oamenii încă mai încearcă să descifreze implicaţiile acestei descoperiri uimitoare” (p. 70-71).

Stârceanu Bogdan- Ioan

Read Full Post »

Teodor Baconsky, „Europa creştină. Metoda Cut & Paste”, în colecţia Pentru un creştinism al noii Europe, Seria Boltzmann volumul III, Editura Humanitas, 2007

„Europa se află la o răscruce epocală. Ne luam astăzi adio de la vecha Europă Începe o nouă eră, ale cărei mişcări care nu pare să fie bine măsurate de către seismografele politice.

Din punct de vedere istoric, călcâiul vulnerabil al Europei constă în abandonarea tentativei de aprofundare a indentităţii europene şi de stabilirea a unei platforme culturale pentru acţunea politică” (p. 7)

Da, începe „o nouă eră”, eră ce nu se rezumă la a fi una a secătuirii fiinţei de absolut, ci la metamorfozarea ei în hidoşenia întruchipării nimicului. Ori patosul economic reprezintă singurul care animă omul, de fapt individul.
Existenţa noii Europe se vrea a fi una fără reperele spiritualităţii creştine.

„Există încă un clivaj între Occident şi cealaltă Europă: avem pe de o parte Vestul bogat, postmodern, liberal şi democratic, iar pe de altă parte (Sud-) Estul sărac, premodern deficitar la capitolul drepturile omului şi împărţit, cu mentalitate, între integrismul legitimist al conservatorilor şi hedonismul noilor generaţii dornice să ardă etapele”(p. 10 – 11)

„Dacă europenii îşi revendică oindentitate distinctă, dacă mai au orgoliul unei diferenţe specifice şi ambiţia de a conta în noile aranjamente geolpilitice, atunci vor fi nevoiţi să-şi amintească de unde vin şi să reintegreze în canonul lor fundamental ideea creştină.

Creştinismul depăşeşte cadrul european -atât ca difuzare, cât şi ca stil . Există un creştinism în afara Europei. Dar poate exsta o Europă în afra creştinismului? Deşi religia lui Christos s-a născut în Asia Mică, Europa este creştină înaintea oricărui alt continent, iar primatul acesta se impune atenţiei, indiferent de unghiul de abordare: demografic, geografic, istoric, cultural, patrimonial, spritual, misionar, filozofic, politic, economic şi ecumenic”(p. 15)

„În Occident- scrie acest (Olivier Clement) catolic devenit ortodox- după un mileniu de războaie religioase şi de pedagogie a fricii revolta împotriva totalitarismului clerical suscită revendicarea drepturile omului. Declaraţiile drepturilor omului de la sfârşitul veacului al XVIII- lea au, fără îndoială rădăcini creştine, dar se opun instituţiei ecleziastice. Creştinii fără Biserică, cum îi numeşte Leszek Kolakowski, au jucat un mare rol în elaborarea lor.

Desacralizarea puterii realizată de Reformă (pentru care puterea degradează totul rămânând totuşi indispensabilă, de unde necesitatea unor checks and balances) converge, în secolul al XIX- lea, cu iudaismul în sfârşit emancipat şi cu un umanism rămas deschis valorilor evanghelice, în vederea stabiilirii statului de drept. În faţa gândirilor totalizatoare, fenomentul evanghelic continuă să fie activ, în pasinea creştină şi existenţialistă a unui Kierkegaard sau Dostoievski, în formarea unor democraţii maimult sau mai puţine echilibrate, în socialismul asociativ, acest creştinism din afară cum spunea Peguy, şi ale cărui origini creştine sunte evidente în Franţa şi Anglia.

Complexă, adeseori tragică, modernitatea europeană s-a născtu astfel dintr-o dublă opoziţie: aceea a drepturilor lui Dumnezeu împotriva omului, şi aceea a drepturilor omului împotriva lui Dumnezeu. Tentată de prometeism, creaţia umană liberă se ridică împotriva Dumnezeului moral mult prea adeseroir conceptu ca un Dumnezeu- jandarm, tată sadic şi castrator”(p. 17)”

„Cu ale sale numai două secole de revoltă (a)gnostică, Europa revoluţionară, iluministă, progresist- socială, tehnologică, ideologizantă, secularizată excesiv, rămâne însă un pustiu amnezic, în care umanismul ateu depersonalizează indivizii şi ofileşte savoarea lucrului public, în vreme ce spiritul american deturnează orgoliul identitar (tocmai pentru că se întoarce într-o lume de care s-a despîrţit, pentru a se putea exprima). Cu alte cuvinte, europa va exista numai dacă bătălia pentru memoria ei colectivă va fi câştigată.”(p. 17)

„Deşi freudismul s-a demodat în ansamblul lumii occidentale, clişeul potrivit căruia memoria are ca obiect exclusiv traumele refulate în subconşgtient a făcugt o funestă carieră politică. De peste cinci decenii, auzim – din varii sedii guvernamentale- că a ţine minte înseamnă a fi nefericit (pentru că obiectul rememorării este neapărat negativ).

Această medicalizare a memoriei colective este vinovată de faptul că, la ora de faţă, nune mai putem aminti ceva important decât în contexte terapeutice asortae, în cazul aşa – numiţilor survivors, cu incitarea la violenţă reparatorie. Amintirea a devenit doar o tehnică de abolire a efectelor presupus nocive ale evenimentului rememorat.

Pentru europenii moderni, căile libertăţii s-au redus finalmente la experienţa utării, sau- printr-un straniu maniheism- la o autoflagelare corelată cu inexpiabila vinovăţie a crimei care nu poate fi povestită.

Culpabilizarea retroactivă a creştinismului şi pseudo-dezbaterea filozofică referitoare la valorile universale ca mijloc necesar al dezvoltării societăţilor umane au alimentat masochismul pedagogic al unei Europe incapabile să mai distingă binele şi răul din propriul trecut.

În realitate, cunoaşterea trecutului – ca bătălie pentru memorie- implică mai cu seamă depăşirea alienării religioase a noilor generaţii faţă de tradiţia şi tradiţiile creştine.
Occidentul mediu, născut în anii ’60 – pentru a nu-l mai deplânge aici pe exponentul lobotomizat al generaţiei MTV – nu mai poate citi literatura europeană din ultimele optsprezece secole, nu ştie să descifreze simbolismul sacru al artelor vizuale şi se mişcă perplex prin decorul unei civilizaţii neînţelese.

Această orbire mentală- în prezenţa căreia orice mesaj face parte dintr-un video game – su sacrifică doar moşetnirea creştină, ci toate formele de creaţie religiosă, la care omul occidental, fanatic al unei libertăţi fără sens, nu mai are, practic, acces.În fond, nici est- europeanul din respectiva clasă de vârstă nu se poate lăuda cu mai mult, chiar dacă multe state post-sovietice au reintrodus catehismul în şcolile publice.

Iar urmaşii amândorura – educaţi în şcoali care contină să perpetueze ficţiunea unei Europe non- creştine, alături de mitul unei societăţi fără mituri – riscă să moştenească handicapul unei conştiinţe europene dezarticulate.
În absenţa marelui cod biblic – veritabil ADN al continentului nostru- europenitatea rămâne un organism nevertebrat, un eşafodaj butaforic sau, cel mult o clădire cu temelii precare”(p. 19)

„Prea sofisticaţi intelectual pentru a mai crede – simplu – în Dumnezeul Scripturii şi prea rudimentari (pe plan spiritual) pentru a adminte că simplitatea aceea ne deosebeşte de pietre, rămânem copii recalcitranţi ai unui Părinte cresc de care suntem etern legaţi prin fascinaţie, repulsie, iubire şi revoltă.”(p. 61)

Stârceanu Bogdan

Read Full Post »