Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Recenzii’ Category

horiarp_despre.jpg

„o modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparanţă, îi prisoseşte”

 

În societatea contemporană cultura este confundată foarte mult cu specializarea şi supraspecializarea, nimic nu mai are valoare dacă nu trece prin forţele caudine ale pieţei, dacă nu este călit de succesul de casă, de box office.
Caracterul ignar al unei astfel de abordări este prezent în foarte multe din laturile societăţii .
O personalitate nu este remarcată decât în măsura în care a atins acele coarde ale unei categorii sociale ce au transformat-o în VIP.

Vipuizarea acţiunii face din cultură astăzi, un simplu instrument şi nu un mod de manifestare corect şi sincer.
În acest context Horia Roman Patapievici în lucrarea sa „Despre idei & şi blocaje” încearcă să facă o analiză lucidă a stării în care se află cultura românească, după anul 1989,dar şi raporturile care au existat şi există între aceasta şi cultura occidentală.

Cartea debutează cu un argument:
„Cartea de faţă pleacă de la un articol scris în iuie 1996 pentru volumul omagial pe care Sorin Antohi şi Aurelian Crăiuţu l-au dedicat lui Mihail Şora, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Am optat să scriu nu despre filozofia lui Mihai Şora, ci despre absenţa receptării de specialitate a filozofiei sale pentru a semnala încă o dată lucrul de mult cunoscut şi mereu deplâns, niciodată depăşit, şi anume incapacitatea peiţei culturale româneşti de a fructifica ideile originale […] Cartea pe care o aveţi acum sub ochi reprezintă rescrierea integrală a articolului din 1996. Argumentul a fost amplificat şi clarificat, peăstrând neschimbată teza iniţială. Am încorporat formei iniţiale a articolului alte texte scrise cam în aceeaşi perioadă, care mi s-a părut că luminează mai bine structura argumentului” (pag. 9 – 10)

În capitolul „Situaţia de fapt” autorul încearcă să arate situaţia deplorabilă a culturii româneşti şi starea „servilism” dar şi negarea valorilor prin aruncarea lor în coşul ignoranţei: „ Paradoxul mediului cultural românesc este că deşi produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală. Pe valori, mediul cultural românesc le creează, dar nu le cultivă decât la un nivel parohial de întreţinere, nu la dimensiunea universală pe care, poate, în unele cazuri, ar merita-o. Rămas în ţară, Brâncuşi ar fi ajuns la fel de necunoscut ca oricare al mare sculptor român omologat doar în ţară şi ar fi fost pierdut şi pentru noi şi pentru arta universală. Plecat în străinătate, cu exact ideile pe care deja i le ştiam din ţară, Mircea Eliade a putut deveni universal; rămas în ţară şi având norocul să nu fie asasinat ca Mircea Vulcănescu, Constantin Noicaa devenit un filosof local, în ciudaanvergurii gândirii sale, care e europeană” (pag. 15 – 16)

Analizând raporturile dintre cultura generală şi cea de specialitate autorul a ţinut să exprime necesitatea unui astfel de demers mergând strict pe studiul de caz: „Ceea ce i-a privat pe cei doi sau trei matematicieni indieni de geniu de o posteritate fructuoasă a fost absenţa din cultura indiană tradiţională a unei culturi matematice de specialitate . Contribuţiile lor nu au produs nici un efect notabil, deoarece cultura inidană tradiţională nu a cunoscut procesul de profesionalizarea ideilor matematice în cadrul unei tradiţii de cercetare autonome, acestea rămânând să plutească de colo- colo în chip de simple idei generale, lipindu-se când şi când de un loc sau altul al culturii, fără un adăpost instituţional şi fără protecţie profesională. Neputându-se constitui într-o tradiţie de cercetare, posteritatea lor specifică , pur şi simplu , nu a existat – în ciudafaptului că ideile erau remarcabile. (pag. 33- 34)”.

Făcând un istoric al raportului dintre cultura generală şi cea specializată la noi în ţară H.R. Patapievici evidenţiază următoarele nuanţe: „Mediul cultural românesc este dominat autoritat de modelul culturii generale; ca piaţă a ideilor generale, cultura noastră este slab structurată; ca piaţă a ideilor speciale, ea este instabil ori deloc structurată; în mediul cutural românesc, tendinţa culturilor de specialitate este fie să dispară prin sufocare, fie să se dizolve prin;culturalism[…] în cultura generală din care culturile noastre de specialitate nu s-au autonomizat prin evoluţie organică, ci în care au fost implantate prin import, potrivit logicii formelor fără fond (care este logica modernizării forţate)”.

La o asemenea stare de fapt a exacerbării culturii generale în spaţiul românesc autorul remarcă neputinţa coordonării şi convieţuirii între spaţiul public şi cel privat, neputinţa noastră de a asculta şi pe celălalt fără să ne impunem punctul de vedere prin forţă, ci prin argumente solide, mai precis, neputinţa de a dialoga între noi:
„Incapacitate noastră de a polemiza civilizat ne situează ireversibil exact acolo unde suntem (şi merităm să fim). De când spaţiul nostru public a redevenit accesibil publicului (grosso modo, din 1990), toate, dar absolut toate polemicile care ne-au marcat tranziţia s-au dovedit rudimentare, necivilizate, agresive şi lipsite de inteligenţă. Eşecul lor mărturiseşte mai puţin o problemă a participanţilor la dialog, cât inconsistenţa spiritului nostru public. La Montesquieu, spiritul public este consensul care se stabileşte spontan între membrii societăţii, atunci când conflictele publice primesc soluţii care tind să violeze cadrele moderaţiei şi acceptabilităţii. La noi, acest consens nu s-a stabilit niciodată în sensul moderaţiei, ci al imoderaţiei (plebiscitarea lui Ion Iliescu; mineriadele, indiferenţa faţă de necesitatea dreptăţii etc.) ” (pag. 91)

Acestor situaţii limită în care ne găsim în privinţa dialogului la masa publică li se aduc câteva propuneri şi soluţii, la îndemână, corespondente cu nevoile şi aplecările românilor, şi anume receptivitatea noastră la nivelul realităţii, sau mai bine spus ce spunea Eugen Lovinescu „ideile – care – n-au vreo importanţă decât când încep să devină realităţi sociale”.

În capitolul IX autorul prezintă două modele teoretice a ceea ce înseamnă raporturile cultură generală versus cultură specializată: „clasa modelelor de tip scară şi clasa modelelor de tip roată”(p. 113)

Citându-l pe Francois Bourricaud, H.R.Patapievici prezintă „piaţa intelectuaă a ţărilor moderne dezvoltate formată din trei pieţe: (i) prima piaţă este comunitatea speicaliştilor, iar criteriul ei de adevăr e dat de judecata egalilor; (ii) a doua este piaţa ideologică, alcătuită din intelectuali, politicieni cu puteri decizionale şi conducători de organizaţii influente (mass – media etc.), iar criteriul ei de adevăr este succesul [….] (iii) în fine, masa difuză a publicului formează piaţa publicului larg, a cărui judecată nu depinde, în principiu, nici de verdictul specialiştilor, nici de cel al grupurilor ideologice” (pag. 114)

La acest tip de model autorul aduce şi câteva remarci aplecându-se asupra a ceea ce găsim în S.U.A unde delimitarea este şi mai abruptă. (vorbeşte de o a patra scară „o pătură din ce în ce mai mare de oameni care consumă numai cultură de masă, pentru care cultura normală înseamnă divertisment şi căreia chiar şi ziarele seriose <<de tip The New York Times>> îi par o formă prea înaltă de cultură”. (pag. 115).

La acest model mai aduce şi pe cel al „roţii”:
În acest ansamblu „orice disciplină specială are o rădăcină într-o cultură comună şi o alta, doar a ei, n cultura specializată. Prin urmare, unitatae tuturor culturilor speciale trebuie să se regăsească într-o cultură comună. […] Culturile speciale comunică între ele atât prin cultura comună, cât şi prin domeniile interdisciplinare, care se dispun între extremităţile spiţelor contigue pe circumferinţa care le uneşte pe toate. Fără cultură comună, culturile specializate îşi pierd şi umanitatea şi inteligibilitatea; fără culturi speciale, cultura comună îşi pierde substanţa: devine apă chioară şi nu mai e de nici un folos” (pag. 119)

Analizând cele două modele autorul remarcă superioritatea celei din urmă datorită interdependenţei dintre cele două tipuri de abordare.
În ultima parte a pledoariei H.R. Patapievici face o critică acidă asupra felul în care cultura a ajuns în occident, (mitul noului sacerdot, specialistul). Demersul său debutează cu paradigma „uimirii” nespecialistului în faţa a ceea ce ţine de alt domeniu. La acest exemplu autorul evidenţiază plaja în care se mişcă nespecialistul în raport cu specialistul şi felul în care o parte a unei specializări poate fi terenul comun al iniţierii unui dialog.

În contrapondere cu această idee societatea occidentală a exclus din start o astfel de abordare şi orice şansă a unui dialog între, ci numai în:
„Totul tinde să devină treaba specialiştilor, sub pretextul că numai ei ştiu despre ce este vorba. Să ne maturiză, spun ei. Să devenim profesionişti: ceea ce înseamnă, de fapt, să lăsăm totul pe seama spiritului tehnicizării. […] Pentru promotorii acestui nou tip de mutilare, omul trebuie să-şi abandoneze toate problemele şi aspiraţiile noilor manageri: specialiştilor de resort” (pag. 143)

În acestă paradigmă se învârte întreaga cultură occidentală, (lucru scos în evidenţă şi de Directiva de la Bolgna), dar şi cea română în demersul ei de imitare.
„Azi însă, majoritatea absolvenţilor de facultăţi aspiră să devină intelectuali lipsiţi de cultură , în totala ignorare a situaţiei, semnificaţiei şi consecinţelor opţiunii lor de a rămâne în afara culturii. […] La acest curent se adaugă, last but not least, probuşirea catastrofală a standardelor şi exigenţelor culturale în epoca post modernă, al cărei orizont indepasabil (precum odinioară marxismul pentru Sartre) este relativismul, divertismentul, consumismul cultural, setae de a fi doar prezenţă şi nevoiea de a se abandona în abisul prezentului ” (pag. 145)

„Eliberarea adusă de epoca postmodernă este eine Befreiung in das Nichts – o eliberare în vederea nimicului. […] Totul trebuie transformat într-o cunoaştere precisă şi exactă, cât şi la imperativul de a intrumentaliza toate formele de cunoaştere, pentru a obţine din orice cunoaştere o formă de putere practică […] abandonarea idealului grecesc, creştin şi modern al cunoaşterii (cunoaşterea fiind înlocuită, în postmodernitate, cu un fel de ideologie a suspiciunii generalizate şi cu politizarea tuturor discursurilor), cât şi la răspândirea relativismului, ca normă politică a multiculturalismului (multiculturalismul fiind ideologia deprecierii culturii occidentale)”(pag. 146)

Analizând în încheiere „cazul românesc” autorul afirmă :
„Într-o lume în care aproape toţi vociferează, în care tot mai puţini se pot smulge din orbire ideologică, într-o lume în care prea puţini mai ştiu să asculte şi altceva decât sunetul propriei voci şi în care nimeni nu pare dispus să cedeze la argument ori să preţuiască buna-credinţă, sper ca prezenta carete să poate aduce un moent de calm al discuţei şi de seninătate a valorilor” (pag. 154)

Plecând de la analiza culturii româneşti şi a felului în care aceasta nu a fost de la început marcată de originalitate H.R.Patapievici reuşeşte să atingă acele coarde ale mişcării intelectuale în spaţiul cultural de astăzi unde vechile metehne nu au fost abolite, ci doar transformate, metamorfozate, subtilizate.

Culturalismul românesc suferă şi astăzi de originalitate şi de puterea de afirmare la nivel european, într-un cadru în care acest demers este posibil, realizabil. În locul regăsirii valorilor, după 1989, totul s-a transformat într-un adevărat sport naţional al imitării. Tabuizarea luptei pentru originalitate şi echilibru în contrapondere cu alergarea frenetică şi inconştientă după vipuizare a transformat demersul românesc într-un surogat, un adevărat kitsch.

O soluţie la starea de fapt actuală este prezentată de H.R. Patapievici în modelul „roţii spiţate”, unde raportul dintre general şi special este determinat de interdependenţă, lucru pe care nu îl mai găsim în occident.

P.S Ca fapt divers un neajuns al cărţii îl reprezintă tuşul, de calitate foarte proastă.

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

De curând am avut ocazia să citesc cartea părintelui Florin Botezan „Sfânta Liturghie-cateheză desăvârşită” în care autorul în 423 de pagini face o radiografie a Sfintei Liturghii, centrul cultului ortodox, punând în acelaşi timp pe tapet şi probleme cu care se confruntă cultul astăzi în raport cu ceea ce găsim în primele veacuri creştine.
Cartea este structurată în patru mari capitole, în fiecare din ele analizându-se gradual evoluţia Sfintei Liturghii din perspectiva raportului cult-cateheză.

În capitolul 1 se tratează succint despre Descoperirea lui Dumnezeu omului şi activitatea catehetică a Bisericii:
„Biserica este aşadar viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt, este poporul cel nou al lui Dumnezeu pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adunat, răscumpărat şi sfinţit şi l- aocnsacart pentru a-L mărturisi pe El în lume şi în faţa lumii.[…] Duhul Sfânt este Cel Care Îl face prezent pe Hristos în Biserică împlinind opera Sa Mântuitoare.(p. 38)
Biserica ne dăruieşte o educaţie duhovnicească, nestricăcioasă, pentru veşnica şi fericita împreună-împărăţirea omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi în ceruri.”(p 41)
„Catehizarea este o educaţie spre mântuire reaşezată de Biserică şi în Biserică ce angajează omul în pocăinţă spre înnoire şi urmăreşte creşterea duhovnicească a acestuia în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte mădulare ale Bisericii”(p.46)

În capitolul 2 autorul încearcă o prezentare a cultului divin cu rolul lui în catehizarea creştinului. El evidenţiază rolul cultului în „experierea adevărurilor creştine prin mijlocirea închinării aduse lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, Biserica, în mod simbolic şi real”(p55)
În viziunea părintelui Florin Botezan cultul nu se rezumă la nivelul cognitiv ci „ne conduce la cunoaşterea existenţială, prin experienţă, a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică. Împărăţia lui Dumnezeu, căreia cultul ne face părtaşi, este, -spune autorul- potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, „cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unitatea cu El şi viaţa întru El””(pag 55).

Adâncind acest aspect părintele evidenţiază, citându-l pe pr. prof. Bria rolul simbolului în acest cadru subliniind faptul că „Sfânta Liturghie <<nu este un simplu cadru emoţional şi estetic şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. De aceea ea însăşi pregăteşte şi afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei>>”(p. 78) Astfel „întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.(p. 78)

În acest context „Sfânta Liturghie este Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hritos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup a lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu”, deci aspectul de Taină, iniţiatic. Tot părintele compară Sfânta Liturghie ca o actualizare „nu numai a jertfei şi învierii lui Hristos ci si o continuare a Cincizecimii, o Cincizecime continuă, Cincizecimea fiind tocmai evenimentul unic şi permanent , adică noul mod de prezenţă a lui Hristos în comunitatea eclezială”( Pr. Bobrinskoy, Taina Bisericii apud p. 83)

În următorul capitol face o prezentare a evoluţiei structurale a Sfintei Liturghii de la Cina cea de Taină până la Liturghia actuală, evidenţiind diferenţele şi aspectul catehetic care a rămas ca cel mai important după cel tainic.
În următoarele părţi autorul face o introspecţie asupra împărţirii Sfintei Liturghii evidenţiind abaterile de astăzi ce sunt necanonice şi periculoase. Unul din acestea îl reprezintă rostirea predicii, imediat după citirea Sfintei Evanghelii:

„Mutarea predicii la sfârşitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calităţii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăşurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârşit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scoţând predica din contextul Sfintei Liturghii şi aşezând-o după momentul cuminecării aceasta îşi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăşire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existenţei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminearea predicii din Liturghie ci la reconstituirea actului predicatorial, la căutarea mijloacelro prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul său hirotonit, adunării euharistice”(p. 240) În acest sens autorul aminteşte şi de hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R din octombrie 1950 care obligă preoţii la respectarea locului predicii după Tradiţia Bisericii.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare şi pe care autorul îl subliniază foarte bine îl reprezintă eroarea prin care anaforaua liturgică este citită în taină şi nu cu voce tare:

„Principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi credincioşilor.[…] Rugăciunile Liturghiei, cu excepţia celei rostite de preot în timpul Heruvicului, sunt alcătuite la persoana întâi plural arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biserici.[…] Împreuna slujire implică înţelegerea a ceea ce se petrece, căci <<a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva>>. Aceasta a făcut ca rugăciunile Liturghiei nu numai să aibă un accentuat caracter catehetic ci să fie şi adevărate explicaţii ale ritualurilor şi momentelor Liturghiei”(p243). Autorul observă că după secolul V-VI din „motive ce nu ţin de esenţa Liturghiei au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni, începând cu anaforaua liturgică, rugăciunea principală a Liturghiei. Acest proces s-a desfăşurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinţeze. Din contră singura reglementare în acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împăratului Iustinian care poruncea <ca toţi episcopii şi preoţii nu în taină ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor să facă dumnezeiasca proaducere>. „(p244). Acest lucru, afirmă autorul, a dus la o ascundere a clerului faţă de credincioşi şi o depărtare a acestora de întreaga iconomie a Sfintei Liturghii. Astfel autorul precizează :”Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea nostră de înţelegere, copleşitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăşeşte viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu”(p244). În sprijinul acestor afirmaţii autorul aduce şi pe Sfântul Ioan de Kronstadt care spune: „ar fi mult mai interesant şi mai folositor pentru mintea şi inima creştinuliu ca el să cunoască întreg cuprinsul Liturghiei, toate rugăciunile şi laudele înălţate către Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mântuitorul”(la „Liturghia cerul pe pământ…pag. 159”)

În continuare autorul continuă introspecţia făcând o analiză amânunţită a tuturor etapelor din timpul Sfintei Liturghii cu toate aspctele şi frumuseţile lor.

Sper să vă fi stârnit curiozitatea de a citi această carte, plecând de la ideea dorinţei dumneavoastră de a cunoaşte mai bine slujba cea mai importantă a cultului Bisericii noastre Ortodoxe, şi astfel, de a îndepărta din faţa ochilor păienjenişul neştiinţei.

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Un film…..o Icoana

Acum ceva timp Mel Gibson prin filmul sau soca o lume intreaga prin mesajul transmis unui om complacut in propria durere. Astazi Pavel Lungin propune ceva cu totul extraordinar, o icoana in miscare. Da, filmul acesta poate fi numit o icoana in miscare. Parintele Rafail Noica, comentand acest film in cadrul unei conferinte arata tocmai acest fapt.

Inca de la inceput filmul se remarca prin imagini pline de gri, amestecat cu alb si cateva alte culori sterse. Nimic nu este strident, totul se incadreaza in mesajul pe care autorul filmului a vrut sa il transmita „un film predica”.

Daca in filmele de astazi totul este strident, personajele, atmosfera, mirosul, formele, culoarea marii, culoarea cerului, in acest film totul este rasturnat. Actiunea nu vrea sa aduca in fata un personaj anume, nu vrea un erou, un Rambo, ci ce este in spatele personajelor, fundalul, adancul iese in relief, este accentuat. Iar acest ceva de dincolo nu se vrea pus in vitrina, nu se vrea a fi afisat pe un piedestal, el vine de la sine, apasat, grav, dar in acelasi timp plin de consistenta si adancime.

Mesajul acesta din spatele scenei reprezinta punctul central al filmului. Tot filmul reprezinta un mesaj in sine, chiar daca nu de la sine sau prin sine. Totul se sustine si transmite ca un strigat catre omul contemporan, acela al unui alt fel de viata, pe care Biserica noastra l-a propovaduit si il propovaduieste de 2000 de ani, viata intru Histos. Punctul central al filmului, cum spuneam, nu il reprezinta personajele, ci Dumnezeu, Cel care nu poate fi cuprins, atins, circumscris.

Ca si intr-o icoana totul se sustine prin prezenta lui Dumnezeu si totul se invarte in jurul Lui, apa nesfarsita, zapada, pasarile, calugarii, totul. Intr-un astfel de cadru planeaza imaginea acelor calugari necunoscuti ce cauta mantuirea, ca o comoara de mare pret.

Aici puteti gasi filmul

Masterand Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »