Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Articole’ Category

Sunt bucuros sa va anunt noul site al Parohiei Targsorul Vechi din Judetul Prahova, paroh Matei Bogdan.

Va asteptam sa vizitati, articole, noutati.

Realizarea sitului a fost facuta de Starceanu Bogdan.

Anunțuri

Read Full Post »

***

Va invit la o serie de articole pe platforma „Windows Bucharest” dedicate sistemului de operare Linux.

Momentan ma aflu la episodul numarul 2. Articolele se vor a fi lamuritoare in ceea ce priveste elementele de basic legate de sistemul de operare linux.

Primul meu articol il gasiti aici, iar cel de-al doilea aici

Read Full Post »

nobel

***

Decernarea premiului Nobel, anul acesta, unei scriitoare născută pe pământ românesc, a reaprins în inimile multora dintre conaţionali complexul nestăvilit de locuitori pe aceste tărâmuri.

Cu mic cu mare, fiecare a început a arăta cât de importanţi sunt românii pe plan mondial de au reuşit prin doamna Herta Muller sa câştige ditamai Nobelul.

Daca acum ceva timp nu reuşisem sa prindem Oscarul printr-un film ce i-a oripilat si pe americani, acum, hop, doamna Muller a devenit erou national.

Din pacate, aplecandu-ne asupra subiectului, am dat de altceva: Nobelul a fost decernat unei doamne , care, in interviurile date si-a aratat sincer scarba fata de locul de unde a plecat.

Atunci, unde este Nobelul niciodata apucat de ai nostri?

Un raspuns il puteti gasi in acest comentariu scris de părintele Dorin:

„În germană și în engleză. Un nume: Herta Müller, cu care am făcut cunoștință prin TV acum două seri?, pe TVR 1, pe la 12 noaptea…într-un interviu despre intrarea securiștilor în casa ei, timorarea ei, ameințarea ei și plecarea ei în Germania. O femeie în vârstă, încă frumoasă, îmbrăcată în negru, care vorbește, acum, cu greutate, româna…a luat premiul Nobel.

Dar nu am citit nicio carte a ei…și, sincer, nici nu îmi vine să citesc vreuna (s-ar putea să fie o pierdere pentru mine). Am mai încercat câțiva premiați cu Nobel pentru literatură de-a lungul timpului…și am plecat cu gust amar. E ca festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur…unde nu sunt toți sau cei mai buni cu glas din România sau din lume…ci, doar cine e pe listă…

Academia X te propune, organizația profesională cutare…și cine iese, iese, pe diverse motivații, ceea ce nu înseamnă că premiul te face mai mult sau mai puțin scriitor.

Homer, Sfântul Pavel Apostolul, Shakespeare, daVinci nu au luat premiul Nobel niciunul…dar eu îi citesc pe oamenii ăștia, îi văd în opera lor…cum, tot spre regretul meu, nu știu mai nimic de d-l Nobel, care a inventat dinamita, adică moartea explozivă.

Nu știu și poate că nici nu vreau să știu. Sau, dacă oi citi ceva, cândva, undeva…și nu e nimic extraordinar? Am problema asta în ultimul timp: și dacă plec cu mâna goală de la pomul lăudat de toți?

Știu fobia scriitorilor români că sunt prea regionali, prea neștiuți, prea netraduși, preaneiubiți, preanepremiați…dar nu am înțeles-o niciodată. Cred că scriitorul trebuie să scrie, să aibă ce lăsa sub ochii altora…și mai puțin cu premiul! Ce are Nobel dinamitarul cu…literatura? Cât de bună îmi face literatura, dacă ea și înainte și după Nobel sau Effel e tot la fel?

Numai că acum, doamna Herta, va fi plimbată ce va fi plimbată prin ziare și televiziuni, acum, săptămâna asta…apoi o vor lăsa în singurătatea ei…din care s-a născut literatura ei, după cum spunea…și cu care se va alege. În orice caz premiul Nobel ăsta, cu sigranță, costă mai puțin decât un film porno la money-money sau decât un film cu Stallone 5 sau decât un tir cu stupefiante.

Literatura nu va fi mai literatură dacă nu o scrii…și dacă nu are cine s-o citească. Literatura va fi numai pentru cei care o vor citi și pentru cei care au scris-o. Pentru ceilalți e ca steaua care a fost și nu e. Tocmai de aceea Nobelul e egal cu zero, dacă doamna Herta nu lasă vreo 50-80 de cărți în urmă și dacă nu va avea 50-80 milioane de cititori într-un an, ca, spre exemplu, revista Playboy sau desenul animat cu rozătoarea albastră. Și, mai ales, dacă nu va avea cărțile la nivel online.

Pentru că, după cum o știu acum toți…după ce va muri…o vor știi și mai inexistent de mulți.

Asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru dumneaei sau că nu mă simt bine, că ea, germano-românca, ne reprezintă, într-un anume fel, și pe noi. Însă nu vreau nici să se înțeleagă faptul, că mă bucur să mă îmbăt cu apă chioară sau că nu înțeleg viitorul cărții, al valorilor culturale sau soarta lor în postmodernitate.

Cartea în postmodernitate, după cum ați văzut-o la supermarket, poate sta lângă borcanul cu gem sau lângă chiloții tanga…și o iei de acolo, o arunci într-un coș, la casă o scanează într-o indiferență totală de valoarea ei și o duci acasă, o ții pe raft, o răsfoiești în vreo trei zile și apoi ți-o aruncă fiica ta, cititoarea, la coș, după ce nu mai ești…și acesta e circuitul cărții în istorie.

Trebuie inventat însă un circuit mult mai delicat, unde aceste cărți să rămână pentru totdeauna…și tehnologia actuală și a viitorului cred că deja a rezolvat sau va rezolva asta. Vom avea toată biblioteca lumii, cu miliarde de volume într-un pătrățel de un centimetru și cu greutatea de 50 gr….și asta e…mintea lumii! O iei în buzunar și pleci, o vor avea toți…însă fiecare va citi ce va dori și pe cine va dori…și cam asta e lumea! Până când vom renunța și la pătrățel, mutându-ne la o viață în slava lui Dumnzeu, unde cărțile vom fi noi înșine…și nu aceste proteze de hârtie sau de material inteligent.”

Articol scris de Parintele Dorin Picioruş

Read Full Post »

barack-obama
***

Alegerile din America de anul trecut au insemnat pentru mass-media o ocazie tocmai buna de a-si arata puterea, forta de a promova un om, o persoana pana la gradul de “mesia”.
Cand o planeta intreaga tremura cu inima stransa pentru alegerea unui presedinte american, meritul nu statea in forta persoanei, ci in puterea sticlei.
Acum este la fel, Nobelul acordat astazi nu a fost pentru presedintele Obama, ci pentru mass-media, pentru puterea ei de a contrui un om sau de a-l demonta.

Bogdan Starceanu

Read Full Post »

ANDREI PLESU

***

“Şi de Crăciun, şi de Paşte se găsesc destui care să veştejească transformarea sărbătorii în chef. E necreştineşte, se spune, să converteşti evenimente atât de nelumeşti cum sunt Naşterea Domnului şi Învierea Lui în simple prilejuri de îmbuibare şi petrecere. În ce mă priveşte, înclin să fiu mai puţin riguros. Cheful autohton are, totuşi, câteva merite deloc neglijabile: mai întâi, el semnalează euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică.

Dimensiunea comunitară e sporită, jubilaţia are prestigiu cosmic. Apoi, cheful e o specie a cordialităţii, fie ea şi pasageră sau superficială. Bucuria împărtăşită, „comesenia”, ospitalitatea, circulaţia darurilor sunt de natură să provoace modeste, dar semnificative „schimbări la faţă”. Pentru câteva zile, participăm cu toţii – ceea ce ni se întâmplă tot mai rar – la un crez comun, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia. Pe scurt, bine că se face şi atât! E păcat, desigur, că, în intervalul dintre chefuri, lucrurile recad în monotonie lucrativă. Dar decât zilnic „fără chef”, mai bine cu chef măcar de două ori pe an.

Altele sunt, din punctul meu de vedere, tipurile de comportament cu adevărat reprobabil. Cel dintâi e ireligiozitatea totală, purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze. Tineri sau maturi, „ateii militanţi” sunt programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”. Nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari. Ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute.

Religia e, pentru ei, un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu  kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea.

A doua specie care mă indispune e cea care practică extrema opusă. Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea.

Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc  cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune. Nu e preferabil cheful cinstit al cetăţeanului „de rând”?”

C.f.: Sursă

preluat de Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

porci

„Florian Bichir: „Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri.”

„Cum petreci de Sărbătorile de Iarnă?“ e una dintre întrebările care mă calcă pe nervi în fiecare an. Asta pentru că nu există Sărbători de Iarnă, după cum nu există Sărbători de Toamnă, de Vară sau de Primăvară. Copleşiţi de consumism, de goana nebună după cadouri, uităm care este semnificaţia reală a sărbătorii. Hipnotizaţi de personajul Moş Crăciun şi al său „ho-ho-ho“ care inundă televizoarele, magazinele, dar şi imaginaţia copiilor, începem să uităm de Pruncul născut în ieslea de la Bethleem. Da, dubiosul Moş, creat de un caricaturist american în 1862, începe să-l înlocuiască pe Hristos în mentalul colectiv. Iar acest Moş este mult mai pervers decât păgânul-comunist Gerilă.

„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi“. (Luca 2, 7). Acesta-i miracolul. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle.

Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri. În primul rând, pentru că este o sărbătoare a familiei, iar pruncul îi uneşte pe soţi. „Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire“, spune Prea Fericitul Patriarh Daniel în pastorala sa.

Crăciunul trebuie să fie o sărbătoare a familiei, nu a shoppingului agresiv, al excesului culinar sau o inundaţie de cadouri. Iar dacă vrem să dăruim ceva, o putem face oamenilor săraci, nu tot celor bogaţi, cărora le crapă baierele pantalonilor. Lacrima unui copil sărac, a unei văduve sau a unui bătrân este mai valoroasă decât rânjetul fals al unui şacal putred de bogat.

Astăzi, familia creştină este lovită nu doar de criza economică, ci şi de cea morală şi de cea spirituală. Cu atât mai mult, astăzi, de Crăciun, putem să facem daruri celor săraci. Credinţa fără fapte e goală, e fadă. Devine un banal ritual, o simplă filosofie, o ştampilă, o etichetă agăţată. Când împodobiţi bradul alături de cei dragi, gândiţi-vă câţi sărmani nu şi-ar dori să aibă măcar 5% din cât aveţi dumneavostră. Treceţi pe la ei, deschideţi-le uşa! O faceţi în numele lui Hristos. Binevestiţi-L!” (Florian Bichir)

C.F. Sursa

preluat de Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

biserica

„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi Proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis. Vino şi vezi” (Ioan I, 45- 46).

***

Realitatea post-decembristă în care trăim ne relevă o societate românească din ce în ce mai divizată în care coeziunea a devenit un cuvânt necunoscut, o nebuloasă.

De dragul consumismului, al îmbogăţirii rapide, al fericirii câştigate la „loto” tânărul de astăzi a devenit un personaj rupt de realitatea relaţionării.

Decimat de egocentrism acesta a lăsat realitatea spiritualităţii sale pe ultimul loc în viaţa sa, în gândirea sa. De aceea rolul Bisericii în societatea de astăzi pe toate palierele este mai necesar ca niciodată.

Ştim că „misiunea creştină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea propovăduirii Evangheliei şi totodată în vederea vestirii Evangheliei şi a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos […] Astfel, a evangheliza înseamnă astăzi nu doar a aduce vestea cea bună celor care n-au auzit de Hristos, ci şi a aduce vestea cea bună, într-o manieră nouă celor care şi-au pierdut rădăcinile creştine”(cf. Vasile Timiş, Religia în şcoală, p.15) .

După 50 de ani de ateism, revoluţia din 1989 a redat acestui popor şansa regăsirii rădăcinilor creştine, iar învăţământul a reprezentat şi reprezintă unul din puţinele locuri, alături de locaşul bisericii, unde noua generaţie îşi poate regăsi rădăcinile.

Astfel, introducerea orei de religie a însemnat şi înseamnă o reintrare în normalitate a unui popor mutilat şi schilodit duhovniceşte.

În acest context, în raport cu celelalte materii, „în cadrul orelor de religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva îmbogăţirii elevilor în ceea ce priveşte cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze principiile şi valorile creştine” (ibidem).

Însă valorile creştine nu se pot implementa independent, direct, ci printr-o împreună lucrare şi împreună înţelegere a realităţii duhovniceşti venite din partea profesorului de religie şi având deschidere din partea elevului.

Totuşi de cele mai multe ori această realitate nu poate fi constatată numai prin colaborarea celor doi, elev şi profesor, ci este necesar un al treilea şi anume preotul.

Preotul este cel care întregeşte misiunea profesorului, dar şi invers. Nu putem vorbi de exclusivitate, ci de împreună lucrare.

În acest sens se impune o mai bună colaborare profesor de religie – preot paroh concretizată nu atât în evenimente festive, cât mai ales într-un proces de conştientizare a tinerilor şi a familiilor din care fac parte asupra importanţei credinţei în viaţa lor.

Din păcate, în foarte multe cazuri, colaborarea dintre preot şi şcoală se limitează la evenimentele legate de începutul sau sfârşitul anului şcolar şi marile sărbători (Crăciun, Paști, sărbătoarea Hramului bisericii parohiale).

O astfel de colaborare nu are sorţi de izbândă şi asta deoarece tânărul bombardat cu informaţii din cele mai diverse, nu realizează importanţa Bisericii în viaţa lui, ci o percepe ca pe ceva greu, de neînţeles.

Domnul Bogdan Mateciuc aduce câteva explicaţii acestui comportament al tinerilor, al elevilor:

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe înţelesul tuturor – al celor nedeprinşi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia şi viaţa în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înţeleg, şi le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.
În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Aşa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicaţii de genul “aşa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.”

La aceste provocări colaborarea sinceră, şi nu de faţadă, dintre preot şi profesorul de religie este una absolut necesară.
Pentru asta este necesar ca elevul să sesizeze în sufletul lui şi nu numai în mintea lui familiaritate, căldură la nişte oameni care „nu-i încolonează spre…”, ci care le răspund la întrebări cu adevărat esenţiale pentru ei.

Ora de religie nu poate fi ca celelalte ore, nu poate fi nici o oră de „dirigenţie” cum i-am auzit pe unii spunând, ci o oră în care preotul şi profesorul colaborează nu pentru informare, ci pentru formare duhovnicească.

Când ne gândim la colaborare între profesorul de religie şi preot nu am în vedere exclusivităţi profesionale, ci relaţii care au concreteţe în formarea unor personalităţi, a unor oameni.

Inexistenţa unei astfel de relaţii strânse între Biserică (prin preot) şi şcoală, (prin profesorul de religie), ora de religie riscă să devină doar un loc unde îndemnul lui Filip către Natanael „Vino şi vezi”(Ioan I, 46) nu se poate împlini, nu se poate realiza.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

Older Posts »