Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Articole’ Category

Sunt bucuros sa va anunt noul site al Parohiei Targsorul Vechi din Judetul Prahova, paroh Matei Bogdan.

Va asteptam sa vizitati, articole, noutati.

Realizarea sitului a fost facuta de Starceanu Bogdan.

Read Full Post »

***

Va invit la o serie de articole pe platforma „Windows Bucharest” dedicate sistemului de operare Linux.

Momentan ma aflu la episodul numarul 2. Articolele se vor a fi lamuritoare in ceea ce priveste elementele de basic legate de sistemul de operare linux.

Primul meu articol il gasiti aici, iar cel de-al doilea aici

Read Full Post »

nobel

***

Decernarea premiului Nobel, anul acesta, unei scriitoare născută pe pământ românesc, a reaprins în inimile multora dintre conaţionali complexul nestăvilit de locuitori pe aceste tărâmuri.

Cu mic cu mare, fiecare a început a arăta cât de importanţi sunt românii pe plan mondial de au reuşit prin doamna Herta Muller sa câştige ditamai Nobelul.

Daca acum ceva timp nu reuşisem sa prindem Oscarul printr-un film ce i-a oripilat si pe americani, acum, hop, doamna Muller a devenit erou national.

Din pacate, aplecandu-ne asupra subiectului, am dat de altceva: Nobelul a fost decernat unei doamne , care, in interviurile date si-a aratat sincer scarba fata de locul de unde a plecat.

Atunci, unde este Nobelul niciodata apucat de ai nostri?

Un raspuns il puteti gasi in acest comentariu scris de părintele Dorin:

„În germană și în engleză. Un nume: Herta Müller, cu care am făcut cunoștință prin TV acum două seri?, pe TVR 1, pe la 12 noaptea…într-un interviu despre intrarea securiștilor în casa ei, timorarea ei, ameințarea ei și plecarea ei în Germania. O femeie în vârstă, încă frumoasă, îmbrăcată în negru, care vorbește, acum, cu greutate, româna…a luat premiul Nobel.

Dar nu am citit nicio carte a ei…și, sincer, nici nu îmi vine să citesc vreuna (s-ar putea să fie o pierdere pentru mine). Am mai încercat câțiva premiați cu Nobel pentru literatură de-a lungul timpului…și am plecat cu gust amar. E ca festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur…unde nu sunt toți sau cei mai buni cu glas din România sau din lume…ci, doar cine e pe listă…

Academia X te propune, organizația profesională cutare…și cine iese, iese, pe diverse motivații, ceea ce nu înseamnă că premiul te face mai mult sau mai puțin scriitor.

Homer, Sfântul Pavel Apostolul, Shakespeare, daVinci nu au luat premiul Nobel niciunul…dar eu îi citesc pe oamenii ăștia, îi văd în opera lor…cum, tot spre regretul meu, nu știu mai nimic de d-l Nobel, care a inventat dinamita, adică moartea explozivă.

Nu știu și poate că nici nu vreau să știu. Sau, dacă oi citi ceva, cândva, undeva…și nu e nimic extraordinar? Am problema asta în ultimul timp: și dacă plec cu mâna goală de la pomul lăudat de toți?

Știu fobia scriitorilor români că sunt prea regionali, prea neștiuți, prea netraduși, preaneiubiți, preanepremiați…dar nu am înțeles-o niciodată. Cred că scriitorul trebuie să scrie, să aibă ce lăsa sub ochii altora…și mai puțin cu premiul! Ce are Nobel dinamitarul cu…literatura? Cât de bună îmi face literatura, dacă ea și înainte și după Nobel sau Effel e tot la fel?

Numai că acum, doamna Herta, va fi plimbată ce va fi plimbată prin ziare și televiziuni, acum, săptămâna asta…apoi o vor lăsa în singurătatea ei…din care s-a născut literatura ei, după cum spunea…și cu care se va alege. În orice caz premiul Nobel ăsta, cu sigranță, costă mai puțin decât un film porno la money-money sau decât un film cu Stallone 5 sau decât un tir cu stupefiante.

Literatura nu va fi mai literatură dacă nu o scrii…și dacă nu are cine s-o citească. Literatura va fi numai pentru cei care o vor citi și pentru cei care au scris-o. Pentru ceilalți e ca steaua care a fost și nu e. Tocmai de aceea Nobelul e egal cu zero, dacă doamna Herta nu lasă vreo 50-80 de cărți în urmă și dacă nu va avea 50-80 milioane de cititori într-un an, ca, spre exemplu, revista Playboy sau desenul animat cu rozătoarea albastră. Și, mai ales, dacă nu va avea cărțile la nivel online.

Pentru că, după cum o știu acum toți…după ce va muri…o vor știi și mai inexistent de mulți.

Asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru dumneaei sau că nu mă simt bine, că ea, germano-românca, ne reprezintă, într-un anume fel, și pe noi. Însă nu vreau nici să se înțeleagă faptul, că mă bucur să mă îmbăt cu apă chioară sau că nu înțeleg viitorul cărții, al valorilor culturale sau soarta lor în postmodernitate.

Cartea în postmodernitate, după cum ați văzut-o la supermarket, poate sta lângă borcanul cu gem sau lângă chiloții tanga…și o iei de acolo, o arunci într-un coș, la casă o scanează într-o indiferență totală de valoarea ei și o duci acasă, o ții pe raft, o răsfoiești în vreo trei zile și apoi ți-o aruncă fiica ta, cititoarea, la coș, după ce nu mai ești…și acesta e circuitul cărții în istorie.

Trebuie inventat însă un circuit mult mai delicat, unde aceste cărți să rămână pentru totdeauna…și tehnologia actuală și a viitorului cred că deja a rezolvat sau va rezolva asta. Vom avea toată biblioteca lumii, cu miliarde de volume într-un pătrățel de un centimetru și cu greutatea de 50 gr….și asta e…mintea lumii! O iei în buzunar și pleci, o vor avea toți…însă fiecare va citi ce va dori și pe cine va dori…și cam asta e lumea! Până când vom renunța și la pătrățel, mutându-ne la o viață în slava lui Dumnzeu, unde cărțile vom fi noi înșine…și nu aceste proteze de hârtie sau de material inteligent.”

Articol scris de Parintele Dorin Picioruş

Read Full Post »

barack-obama
***

Alegerile din America de anul trecut au insemnat pentru mass-media o ocazie tocmai buna de a-si arata puterea, forta de a promova un om, o persoana pana la gradul de “mesia”.
Cand o planeta intreaga tremura cu inima stransa pentru alegerea unui presedinte american, meritul nu statea in forta persoanei, ci in puterea sticlei.
Acum este la fel, Nobelul acordat astazi nu a fost pentru presedintele Obama, ci pentru mass-media, pentru puterea ei de a contrui un om sau de a-l demonta.

Bogdan Starceanu

Read Full Post »

ANDREI PLESU

***

“Şi de Crăciun, şi de Paşte se găsesc destui care să veştejească transformarea sărbătorii în chef. E necreştineşte, se spune, să converteşti evenimente atât de nelumeşti cum sunt Naşterea Domnului şi Învierea Lui în simple prilejuri de îmbuibare şi petrecere. În ce mă priveşte, înclin să fiu mai puţin riguros. Cheful autohton are, totuşi, câteva merite deloc neglijabile: mai întâi, el semnalează euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică.

Dimensiunea comunitară e sporită, jubilaţia are prestigiu cosmic. Apoi, cheful e o specie a cordialităţii, fie ea şi pasageră sau superficială. Bucuria împărtăşită, „comesenia”, ospitalitatea, circulaţia darurilor sunt de natură să provoace modeste, dar semnificative „schimbări la faţă”. Pentru câteva zile, participăm cu toţii – ceea ce ni se întâmplă tot mai rar – la un crez comun, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia. Pe scurt, bine că se face şi atât! E păcat, desigur, că, în intervalul dintre chefuri, lucrurile recad în monotonie lucrativă. Dar decât zilnic „fără chef”, mai bine cu chef măcar de două ori pe an.

Altele sunt, din punctul meu de vedere, tipurile de comportament cu adevărat reprobabil. Cel dintâi e ireligiozitatea totală, purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze. Tineri sau maturi, „ateii militanţi” sunt programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”. Nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari. Ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute.

Religia e, pentru ei, un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu  kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea.

A doua specie care mă indispune e cea care practică extrema opusă. Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea.

Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc  cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune. Nu e preferabil cheful cinstit al cetăţeanului „de rând”?”

C.f.: Sursă

preluat de Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

porci

„Florian Bichir: „Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri.”

„Cum petreci de Sărbătorile de Iarnă?“ e una dintre întrebările care mă calcă pe nervi în fiecare an. Asta pentru că nu există Sărbători de Iarnă, după cum nu există Sărbători de Toamnă, de Vară sau de Primăvară. Copleşiţi de consumism, de goana nebună după cadouri, uităm care este semnificaţia reală a sărbătorii. Hipnotizaţi de personajul Moş Crăciun şi al său „ho-ho-ho“ care inundă televizoarele, magazinele, dar şi imaginaţia copiilor, începem să uităm de Pruncul născut în ieslea de la Bethleem. Da, dubiosul Moş, creat de un caricaturist american în 1862, începe să-l înlocuiască pe Hristos în mentalul colectiv. Iar acest Moş este mult mai pervers decât păgânul-comunist Gerilă.

„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi“. (Luca 2, 7). Acesta-i miracolul. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle.

Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri. În primul rând, pentru că este o sărbătoare a familiei, iar pruncul îi uneşte pe soţi. „Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire“, spune Prea Fericitul Patriarh Daniel în pastorala sa.

Crăciunul trebuie să fie o sărbătoare a familiei, nu a shoppingului agresiv, al excesului culinar sau o inundaţie de cadouri. Iar dacă vrem să dăruim ceva, o putem face oamenilor săraci, nu tot celor bogaţi, cărora le crapă baierele pantalonilor. Lacrima unui copil sărac, a unei văduve sau a unui bătrân este mai valoroasă decât rânjetul fals al unui şacal putred de bogat.

Astăzi, familia creştină este lovită nu doar de criza economică, ci şi de cea morală şi de cea spirituală. Cu atât mai mult, astăzi, de Crăciun, putem să facem daruri celor săraci. Credinţa fără fapte e goală, e fadă. Devine un banal ritual, o simplă filosofie, o ştampilă, o etichetă agăţată. Când împodobiţi bradul alături de cei dragi, gândiţi-vă câţi sărmani nu şi-ar dori să aibă măcar 5% din cât aveţi dumneavostră. Treceţi pe la ei, deschideţi-le uşa! O faceţi în numele lui Hristos. Binevestiţi-L!” (Florian Bichir)

C.F. Sursa

preluat de Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

biserica

„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi Proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis. Vino şi vezi” (Ioan I, 45- 46).

***

Realitatea post-decembristă în care trăim ne relevă o societate românească din ce în ce mai divizată în care coeziunea a devenit un cuvânt necunoscut, o nebuloasă.

De dragul consumismului, al îmbogăţirii rapide, al fericirii câştigate la „loto” tânărul de astăzi a devenit un personaj rupt de realitatea relaţionării.

Decimat de egocentrism acesta a lăsat realitatea spiritualităţii sale pe ultimul loc în viaţa sa, în gândirea sa. De aceea rolul Bisericii în societatea de astăzi pe toate palierele este mai necesar ca niciodată.

Ştim că „misiunea creştină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea propovăduirii Evangheliei şi totodată în vederea vestirii Evangheliei şi a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos […] Astfel, a evangheliza înseamnă astăzi nu doar a aduce vestea cea bună celor care n-au auzit de Hristos, ci şi a aduce vestea cea bună, într-o manieră nouă celor care şi-au pierdut rădăcinile creştine”(cf. Vasile Timiş, Religia în şcoală, p.15) .

După 50 de ani de ateism, revoluţia din 1989 a redat acestui popor şansa regăsirii rădăcinilor creştine, iar învăţământul a reprezentat şi reprezintă unul din puţinele locuri, alături de locaşul bisericii, unde noua generaţie îşi poate regăsi rădăcinile.

Astfel, introducerea orei de religie a însemnat şi înseamnă o reintrare în normalitate a unui popor mutilat şi schilodit duhovniceşte.

În acest context, în raport cu celelalte materii, „în cadrul orelor de religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva îmbogăţirii elevilor în ceea ce priveşte cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze principiile şi valorile creştine” (ibidem).

Însă valorile creştine nu se pot implementa independent, direct, ci printr-o împreună lucrare şi împreună înţelegere a realităţii duhovniceşti venite din partea profesorului de religie şi având deschidere din partea elevului.

Totuşi de cele mai multe ori această realitate nu poate fi constatată numai prin colaborarea celor doi, elev şi profesor, ci este necesar un al treilea şi anume preotul.

Preotul este cel care întregeşte misiunea profesorului, dar şi invers. Nu putem vorbi de exclusivitate, ci de împreună lucrare.

În acest sens se impune o mai bună colaborare profesor de religie – preot paroh concretizată nu atât în evenimente festive, cât mai ales într-un proces de conştientizare a tinerilor şi a familiilor din care fac parte asupra importanţei credinţei în viaţa lor.

Din păcate, în foarte multe cazuri, colaborarea dintre preot şi şcoală se limitează la evenimentele legate de începutul sau sfârşitul anului şcolar şi marile sărbători (Crăciun, Paști, sărbătoarea Hramului bisericii parohiale).

O astfel de colaborare nu are sorţi de izbândă şi asta deoarece tânărul bombardat cu informaţii din cele mai diverse, nu realizează importanţa Bisericii în viaţa lui, ci o percepe ca pe ceva greu, de neînţeles.

Domnul Bogdan Mateciuc aduce câteva explicaţii acestui comportament al tinerilor, al elevilor:

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe înţelesul tuturor – al celor nedeprinşi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia şi viaţa în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înţeleg, şi le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.
În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Aşa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicaţii de genul “aşa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.”

La aceste provocări colaborarea sinceră, şi nu de faţadă, dintre preot şi profesorul de religie este una absolut necesară.
Pentru asta este necesar ca elevul să sesizeze în sufletul lui şi nu numai în mintea lui familiaritate, căldură la nişte oameni care „nu-i încolonează spre…”, ci care le răspund la întrebări cu adevărat esenţiale pentru ei.

Ora de religie nu poate fi ca celelalte ore, nu poate fi nici o oră de „dirigenţie” cum i-am auzit pe unii spunând, ci o oră în care preotul şi profesorul colaborează nu pentru informare, ci pentru formare duhovnicească.

Când ne gândim la colaborare între profesorul de religie şi preot nu am în vedere exclusivităţi profesionale, ci relaţii care au concreteţe în formarea unor personalităţi, a unor oameni.

Inexistenţa unei astfel de relaţii strânse între Biserică (prin preot) şi şcoală, (prin profesorul de religie), ora de religie riscă să devină doar un loc unde îndemnul lui Filip către Natanael „Vino şi vezi”(Ioan I, 46) nu se poate împlini, nu se poate realiza.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

 

ch_left_img_04.jpg

 

 

 

Introducere

În societatea de astăzi omul are din ce în ce mai mult nevoie de o redefinire a raportului său cu lumea, cu sine şi cu Dumnezeu. Această redefinire de care vorbesc se referă la o reevaluare a condiţiei şi a felului de vieţuire. Biserica din totdeauna a oferit omului toate mijloacele necesare pentru a putea realiza acest obiectiv.

Din păcate oamenii de astăzi când se gândesc la Biserică şi la tot ceea ce înseamnă ea o privesc ca un depozitar de reguli stricte, greu de îndeplinit, şi lipsite de orice logică. Dacă privim acest aspect din punctul de vedere al omului de astăzi, lucrurile pot fi foarte uşor de înţeles şi asta datorită rupturii sale de tot ceea ce înseamnă reevaluare a fiinţei sale şi raportare obiectivă la Dumnezeu.

Dar ce reprezintă această reevaluare a fiinţei şi cum poate fi ea găsită în Biserică? Lucrurile sunt foarte simple, şi anume, Biserica deţine acele mijloace care îi sunt necesare omului pentru un astfel de demers. Unul din aceste mijloace îl reprezintă asceza. Da, asceza nu este decât un mijloc prin care omul îşi poate împlini unul din obiectivele sale, acela de a-şi face aceea reevaluare a sinelui pentru a putea porni apoi drumul spre Dumezeu.

Asceza nu trebuie privită doar dintr-un anume punct de vedere, ci cuprinzând toată fiinţa umană, cu tot ceea ce are ea, aşa cum omul nu se rezumă la epidermă sau la anumite calităţi fizice sau intelectuale.

După cum aţi intuit astăzi voi încerca să abordez o temă foarte interesantă şi anume aceea a ascezei, dar nu la nivelul silogismelor, ci privită din perspectiva unui sfânt al Bisericii noastre şi anume Sfântul Afraat Persanul. Din păcate în analiza mea am pornit cu un handicap destul de serios, lipsa surselor de primă mână. Pentru analiza acestei teme m-am folosit de o traducere în limba română a omiliilor Sfântului Afraat.

În studiul de faţă voi încerca să fac o analiză a felului cum vede asceza Sfântul Afraat. Dar pentru asta mai întâi voi face o scurtă analiză a personalităţii şi vieţii lui pentru a ne putea da seama în mod obiectiv de felul în care el a ştiut să analizeze această problemă în contextul de atunci. Apoi voi face o analiză a termenului de asceză privit în antichitate şi în creştinism pentru a putea, ulterior, să fac o comparaţie între cele două viziuni. Şi un ultim subiect se va axa pe actualitatea viziunii despre asceză pe care Sfântul Afraat o poate avea în lumea secularizată de astăzi.

Asceza: constrângere sau introducere în libertate?

Societatea de astăzi se doreşte a fi una în care valorile nu au decât un ţel, acela de a produce persoanei umane satisfacţia. Totul se învârte în jurul acestui deziderat, şi anume atingerea fericirii cu orice preţ, prin orice mijloace. În acest context ne punem întrebarea ce rol mai are asceza, în minţile şi sufletele oamenilor de astăzi? Ce mai poate reprezenta aceasta pentru noi?

Dacă privim în trecut şi facem o trecere în revistă a raportării la termenul de asceză vom observa atitudinea pe care o aveau cei din antichitate faţă de asceză şi sensul ei.

În antichitate prin „şcolile filozofice, preocuparea majoră era să scape omul de suferinţă” să îi descopere cauzele acestei plăgi, iar apoi prin această „metodă” să „vindece omul de efectele nefericite ale pasiunilor”.

Ceea ce şcolile filosofice predicau într-o anumită măsură este adaptat de omul de astăzi, dar într-un mod trunchiat, şi incomplet. Spre deosebire de Şcolile filosofice antice care promovau un tip de asceză în creştinism această abordare s-a schimbat profund, mai ales, sub aspect intrinsec

Dacă în atinchitate se găsiseră toate metodele prin care omul putea fi salvat de ce înseamnă suferinţă prin aşa numitele Şcoli filosofice în creştinism lucrurile au luat o altă întorsătură.

Astfel că asceza în creştinism nu s-a rezumat la o „dietă alimentară, nici gimnastică mentală şi trupească şi nici spectacol omagial în faţa ideii de Dumnezeu sau a Intelectului absolut (cum vedem la Plotin), ci act de cult, înţelegând prin această expresie totalitatea formelor şi metodelor prin care cultivăm relaţia cu Dumnezeu.”

Spre exemplu ” în gândirea Sfinţilor Trei Ierarhi, asceza nu avea drept scop extazul şi contemplaţia, ci cunoaşterea lui Dumnezu şi mântuirea”.

Tot Sfântul Vasile cel Mare spunea :

Dacă asceza creştină preuspune credinţa în Dumnezu şi în iconomia Cuvântului, înseamnă că ea nu-şi va atinge scopul dacă va fi lăsată în voia fiecăruia. Dacă vreun om împlineşte exerciţii ascetice având consideraţie numai faţă de voia proprie şi de cugetele sale, înseamnă că este om lipsit de nădejde”

„Poruncile lui Dumnezeu au o valoare incontestabilă pentru calitatea ascezei creştine. Ele trebuie împlinite. Scriptura ne pune în faţă exemple vii care confirm că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este posibilă. Aceasta ne face să înţelegem că exigenţele ascezei creştine nu sunt imperative abstracte, ci sunt legate foarte mult de concret.”

„Asceza creştină presupune, desigur, fapte trupeşti şi activităţi sufleteşti, importante şi unele şi altele pentru împărăţia lui Dumnezeu”

Dacă în antichiatate asceza presupunea o înălţare a omului ea nu avea decât un ţel şi anume idolatrizarea şi mai accentuată a acestuia, iar Dumnezeu nu avea loc într-o astfel de context. Între antichitate şi creştinism viziunea asupra ascezei a fost cu totul diferit şi asta datorită „idealului” în jurul căreia aceasta gravita. În primul rând în creştinism „Dumnezeu este în primul plan al eforturilor ascetice” lucru care face diferenţa.

Astfel putem spune că asceza nu reprezintă decât un început al urcuşului nostru spre unirea cu Dumnezeu, dacă Îl punem pe Creator în centrul vieţii noastre, a fiinţei noastre. În caz contrar asceza se poate transforma într-o frână, într-o distrugere prin adulare a propriei personae.

 

Scurtă prezentare a vieţii şi operei Sfântului Afraat Persanul

Afraate sau Aphraate (cca. 280- 345) este cunoscut ca „primul” Părinte bisericesc siriac, „cunoscut sub denumirea de Hakkima Pharsaya – înţeleptul person, Afraates, iar după unele manuscrise Iacob”. Legat de viaţa sa avem informaţii chiar din „opera sa” unde afirmă în Omilia a – II- a că „laud pe Dumnezeu Care din eroarea idolilor m-a scos”. Pe baza acestor informaţii aflăm că mai înainte de a deveni creştin a fost păgân. Devenind creştin el „îmbrăţişează Evanghelia şi se dedică slujirii lui Hristos, ducând o viată ascetică”. Devine călugăr la mănăstirea Mar Mattay, nord de Mosul, în Mesopotamia. „Se crede că ela f ost episcope al mănăstirii Mar Matei de lângă Mosul”.

Moare ca martir creştin „în jurul anului 345” pe când rege al Persiei era Sapor (309-379), „prin tăiere de sabie”.

Opera sa cuprinde 23 de Omilii „rânduite în ordine alfabetică ” şi o omilie cu titulul „Despre ciorchine”. Opera scrisă de el a fost alcătuită în timpul „persecuţiei lui Sapor II”.

Omiliile lui Afraat sunt împărţite în două volume:

Primul volum cuprinde omiliile de la I-X:

Omilia I: Despre credinţă

Omilia II: Despre dragoste

Omilia III: Despre post

Omilia IV: Despre rugăciune

Omilia V: Despre război

Omilia VI: Despre monahi

Omilia VII: Despre pocăinţă

Omilia VIII: Despre Învierea morţilor

Omilia IX: Despre smerenie

Omila X: Despre păstori

Al doilea volum cuprinde următoarele omilii:

Omilia XI: Despre tăierea împrejur

Omilia XII: Despre Paşte

Omilia XIII: Despre sabat

Omilia XIV: Despre îndemnuri şi încurajări

Omilia XV: Despre distingerea mâncărurilor

Omilia XVI: Despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Omilia XVIII: Despre feciorie

Omilia XIX: Despre iudei

Omilia XX: Despre sprijinul săracilor

Omilia XXI: Despre persecuţii

Omilia XXII: Despre moarte şi vremea de apoi

Omilia XXIII: Despre strugure

Asceza în viziunea Sfântului Afraat Persanul

În omiliile sale, structurate tematic, găsim o bogată referinţă cu privire la asceză. În chiar dacă autorul nu se apleacă în mod direct asupra acestui termen. Nu găsim o referire exactă asupra noţiunii de asceză, totuşi omiliile sale au ca principală preocupare analiza felului în care omul se raportează la aproapele lui şi la Dumnezeu.

Vorbind despre credinţă spune:

Pentru a locui în casă se cere ajunare curată, întemeiată pe credinţă şi rugăciune curată în credinţă, potrivită pentru iubirea care este unită cu credinţa, este nevoie de milostenie făcută cu credinţă, se pretinde smerenie împodobită cu credinţă, e nevoie de castitate, de iubire în credinţă„.

Pentru a putea avea o credinţă puternică se cere o angajare totală în urmarea lui Dumnezeu, nu doar o adeziune, o simplă acceptare a unor idei. Lucrul acesta implică în primul rând ordonarea vieţii.

Sfântul Afraat nu concepe asceza doar pentru a îndeplini nişte norme externe, ci rolul acesteia este de a ne apropia de Dumnezeu.

Sfântul Post este bine plăcut înaintea lui Dumnezeu, este o comoară păstrată în ce, o armă împotriva celui viclean şi un scut care abate săgeţile vrăjmaşului […] căci postul, iubitul meu, nu stă numai în simpla abţinere de la mâncăruri şi băuturi, ci există felurite moduri de a respecta postul. Căci unii se opresc de la pâine şi apă, până ce flămânzesc şi însetează. Alţii postesc ca să rămână feciorelnici […] Alţii postesc din cumpătare; şi acesta este un post bun. Iar alţii se opresc de la carne, de la vin şi de la felurite mâncăruri….

Postul ca formă de asceză nu este privit unilateral de către Sfântul Afraat, ci cuprinde toate aspectele. Postul nu se rezumă doar la abţinerea de la mâncăruri, ci şi de la tot ceea ce ţine de viaţa omului. Sfântul Afraat, referindu-se la această formă de asceză, nu înţelege pe cel care nu se dedică total acţiunii sale ascetice, ci doar o acceptă ca o simplă acţiune de moment:

„…dacă un om se abţine de la toate lucrurile mai sus numite dar din când în când săvârşeşte într-o anumită privinţă o abatere, postul nu-i va mai fi socotit post„.

Încadrarea în învăţătura Bisericii legată de rolul ascezei în viaţa creştinului o vedem din momentul în care el afirmă că dacă „cineva întrerupe postul constrâns de foame, n-a săvârşit un foarte mare păcat; cine a făgăduit însă a se abţine de la toate acele lucruri şi apoi cutează să calce fie chiar numai una singură din obligaţii înfăptuieşte un păcat grav şi nu unul neînsemnat”.

Asceza la Sfântul Afraat ţine cont de context, mai precis de modul în care aceasta este urmată, şi nu de împlinirea oarbă a unei legi. Totuşi nerespectarea unei astfel de angajări totale duce la năruirea întregului edificiu construit.

În demersul său de a arăta importanţa ascezei Sfântul Afraat aduce o mulţime de argumente din Vechiul Testament:

Astfel a devenit postul ninivitenilor un post curat, care a fost primit deoarece s-au întors din căile lor cele rele şi de la jaful mâinilor lor. De aceea a fost primit postul ninivitenilor cu bunăvoire şi nu s-a asemănat cu postul israelitenilor prin care s-a vărsat sânge nevinovat. […] Oare de ce, iubitul meu, a postit Daniel în acele trei săptămâni, rugându-se şi implorând pe Dumnezeu? Căci nu nise aduc la cunoştinţă să mai fi postit înainte vreme. […] postul lui Daniel, plăcut lui Dumnezeu, a pus capăt captivităţii celei de şaptezeci de ani a poporului său!„.

Vorbind de rugăciune Sfântul Afraat leagă acest act de curăţie. Curăţia ca rezultat al ascezei nu se poate rezuma doar la un act exterior, ci trebuie să cuprindă toată fiinţa omului de aceea „curăţia inimii este o rugăciune superioară tuturor celorlalte rugăciuni ce sunt rostite cu glas tare […] puterea ei este întru totul biruitoare ca şi puterea postului curat„. În sprijinul afirmaţiei sale Sfântul Afraat aduce argumente din Vechiul Testament, mai ales, în cazul acesta, vorbind de Abel şi de jertfa sa primită de Dumnezeu.

Pocăinţa autorul o vede legată foarte strâns de mărturisire şi de asceză. El spune:

O, voi care sunteţi echipaţi cu armura lui Hristos, deprindeţi-vă a câştiga prada de război, pentru ca să nu fiţi biruiţi şi să nu vă faceţi de ruşine în lupte! Potrivnicul vostru este viclean şi perfid, însă armura lui nu are tăria egală cu a noastră. Trebuie, aşadar, să ne luptăm cu el şi să-i capturăm armura şi aceasta nu dormind, ci priveghind„.

Când vorbeşte despre post ca formă de asceză ţine să accentueze importanţa pe care o are partea spirituală. Postul are importanţă şi cu adevărat efect dacă toate simţurile sunt într-un fel cuprinse în acest act ascetic, nu numai pântecele sau o altă parte a persoanei. Astfel un lucru pe care îl scoate în evidenţă Sfântul Afraat este şi oprirea de la „ocări şi blesteme” că şi aceasta are la fel de mare importanţă ca postul alimentar, poate chiar mai mare:

Ia aminte, iubitul meu, şi cunoaşte că este un lucru minunat când omul îşi purifică inima, îşi ţine limba în frâu, îşi păstrează mâinile departe de rău, mai scurt spus, face toate pe care ţi le-am enumerat pânaă acum. Căci nu se cuvine să amestecăm mierea cu amărăciunea. Când cineva, aşa dar, se opreşte de la mâncare sau băutură, el nu trebuie să lase ocările şi blestemele să se apropie de post. Căci există o singură uşă la casa ta, care e templu al lui Dumnezeu, şi nu se cade ca pe aceeaşi uşă pe care intră Domnul să iasă gunoi şi glod. Omul, prin urmare, să-şi păzească cu mare grijă gura pe care intră Fiul Împăratului, oprindu-se de la toate păcatele şi pregătindu-se astfel să primească trupul şi sângele lui Hristos„.

Ca toţi Sfinţii Părinţi sesizează rolul pe care îl are actul ascetic în formarea şi ridicarea omului către Dumnezeu. Alături de celelalte acte ca milostenia, asceza reprezintă modul în care omul încearcă să se ridice spre Cel Care l-a adus la existenţă. Însă această asceză nu se poate rezuma numai la anumite aspecte ce ţin de viaţa omului, ci ea trebuie să cuprindă întreg omul.

” Asceza creştină presupune […], fapte trupeşti şi activităţi sufleteşti, importante şi unele şi altele pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Şi Sfântul Afraat merge pe aceeaşi idee a faptului că asceza fără o angajare în împlinirea virtuţii şi respectare a adevarului de credinţă nu duce la rezultatul dorit:

” Căci, iată şi ereticii, aceste vase ale răutăţii, postesc şi-şi mărturisesc păcatele; dar nimeni nu-i răsplăteşte pentru aceasta. Cine oare să-i dea răsplată lui Marcion fiindcă nu-L recunoaşte pe Creatorul nostru a fi Cel bun? Cine oare să-i răsplătească postul lui Valentinus care proclamă că are mulţi zei şi că cel mai desăvârşit Dumnezeu nu poate fi nici numit cu gura nici cunoscut cu gândul? […] Iată, toţi aceştia postesc, însă postul lor nu este primit„.

Concluzii

Viziunea Sfântului Afraat despre asceză nu reiese dintr-o anume operă tematică dedicată unui astfel de demers, ci din întreaga sa lucrare. De fapt asceza la Sfântul Afraat cuprinde un loc central şi asta datorită vocaţiei sale de monah. Ne putem pune întrebarea pertinentă Care este actualitatea unui astfel de demers astăzi, în societatea noastră?.

Pentru a putea da un răspuns mai întâi trebuie să precizăm că învăţătura despre asceză cuprinsă în opera sa se încadrează în linia trasată de Biserica noastră. Actualitatea viziunii Sfântului Afraat este evidentă datorită felului în care raportează asceza la viaţa omului şi la construcţia lui. În ziua de azi „ne confruntăm cu un fenomen foarte interesant: ortodoxul secularizat a început să nu mai facă distincţie între credinţa Bisericii Ortodoxe şi alte credinţe; între asceza creştină şi alte forme ascetice. Pentru el „toţi cred într-un Dumnezeu.”

Aflat într-o astfel de confuzie omul de astăzi trebuie să găsească acele resorturi care să ii dea adevărata orientare spre ceea ce înseamnă asceză ca act de nu numai de „renunţare, nu numai disciplină, nu numai riguoare, nu numai extaz şi contemplaţie, ci şi închinare, progres în relaţia cu Dumnezeu, sfinţire, biruinţă a patimilor şi triumf smerit asupra diavolului.”

Într-un asftel de context învăţăturile Sfântului Afraat sunt cât se poate de necesare deoarece, printr-un limbaj viu şi argumentat arată omului, din orice timp ar fi el, adevăratul sens al vieţii creştine, simplitatea vieţii dar şi finalitatea ei, unirea cu Dumnezeu.

„Acestea sunt faptele credinţei care se sprijină pe piatra cea adevărată, care este Mesia, pe care se ridică orice clădire[…]dacă tu citeşti şi înveţi faptele credinţei, te vei asemăna acelui pământ cultivat în care a căzut sămânţa bună, îndoit, întreit. Iar când vei merge tu la Domnul nostru, te va numi sluga cea bună, înţeleaptă şi credincioasă, care, pentru credinţa lui cea mare, a intrat în Împărăţia Domnului Său (Mt. 25, 21 şi 23; Lc.19, 17).”

Bibliografie generală

 

  1. Afraat Persanul, Sfântul, Îndrumări duhovniceşti, , traducere şi prezentare de Pr. Prof. Mihail Gh. MILEA, în colecţia, Comorile Pustiei, alcătuită la iniţiativa unor monahi români de la Sfântul Munte Athos, apare cu binecuvântarea IPS Nicolae, Mitropolia Banatului,Editura Anastasia, Bucureşti, 1998
  2. Bailly, M.,A., Abrege du dictionnaire GREC – FRANCAIS, librairie Hachette, Paris, 1980
  3. Remus Rus, prof.,dr., Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura LIDIA, Bucureşti, 2003
  4. Răducă Vasile, Pr.,Prof., Dr., Asceza păgână şi asceza în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, anul univ. 200-2005, editura. Universităţii Bucureşti, (anul IV), 2005
  5. Wright, William, Istoria Literaturii Creştine Siriace, Traducere şi introducere Remus Rus, Editura Diogene, 1996

    Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Introducere

Învăţătura despre Maica Domnului pe care o cunoaştem şi o avem acum în Biserica noastră nu a fost rezultatul unei simple constatări a faptului împlinit, ci rezultatul unei lupte cumplite pentru demonstrarea adevărului revelat în faţa celor care negau învăţăturile de credinţă ale Bisericii.

Chiar dacă Părinţii Bisericii au mărturisit în scrierile lor adevărul revelat totuşi unii au încercat o răsturnare a situaţiei prin atitudinea sfidătoare faţă de autoritatea Bisericii. Unul dintre episoadele legate de învăţătura Bisericii despre Maica Domnului a fost Sinodul de la Efes unde Sfinţii Părinţi în frunte cu Chiril al Alexandriei a combătut erezia lui Nestorie, cel care nega faptul că Fecioara Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Această atitudine a lui Nestorie bazată pe argumete puerile a fost legată permanent de raportarea la Persoana lui Hristos. Neînţelegerea relaţiei dintre cele două firi în Persoana lui Hristos şi a confuziei între fire şi persoană a reprezentat motivul pentru nerecunoaşterea teotokiei Fecioarei Maria. În cele ce urmează voi analiza, pe scurt, sinodul de la Efes, oglindind, pe cât se poate adevărul despre atitudinea faţă de teotokia Maicii Domnului şi felul în care Părinţii Bisericii au ştiut să combată erezia lui Nestorie.

Primul capitol se va axa pe analizarea celor doi actori ai acestui conflic efesenian; al doilea capitol se va axa pe analiza preliminariilor sinodului de la Efes, cum s-a ajuns la acest conflict; iar în capitolul trei se va analiza opera sinodului de la Efes.

Chiril şi Nestorie

1. Principalii actori ai conflictului efesenian au fost pe de o parte Nestorie, episcop al Constantinopolului, iar pe de altă parte Chiril episocop al Alexandriei, doi reprezentanţi ai Bisericii, dar şi a celor două şcoli din Antiohia şi Alexandria.

Chiril al Alexandriei a fost pentru aproximativ 60 de ani, episcop al Alexandriei „necontestat cap al Bisericilor din Egipt […] un insistent, un bătăuş, încăpăţânat om dar care a fost remarcabil pentru geniul său teologic, dar şi pentru flerul său de a conduce.”[1] Avându-l înaintea lui în fruntea Bisericii din Alexandria pe unchiul său Theophlius, Chiril va veni în fruntea Bisericii în calitate de episcop la 18 octombrie 412.

Înca din primele zile ale noii sale responsabilităţi Chiril al Alexandriei intră în conflict cu reprezentantul autorităţii administrative, ieşind din aceasta cu ajutorul călugărilor din Nitria.[2] Spre deosebire de caracterul său coleric, lucru de altfel, normal dacă ţinem seama că el s-a născut în Alexandria, Chiril, în domeniul teologic a fost un „prolific scriitor şi un excepţional şi sintetic gânditor”.[3]

„Complexa figură a lui Chiril a stat în spatele fiecărei etape din conflictul hristologic din secolul respectiv şi următorul”[4]. Tot el, printr-o genială „intuiţie” a fost cel care a arătat că Hristos, „Cuvântul este singurul subiect dinamic al celor două firi, divină şi umană” ceea ce a dus la un conflict cu reprezentanţii şcolii Antiohiene care aveau o altă viziune în această privinţă.[5] În ceea ce priveşte conflictul cu Nestorie, el a început atunci când acesta din urmă a început să exprime public erezia cu o lipsă de îngăduinţă ieşită din comun.[6] Lucrurile nu începuseră odată cu ieşirea publică a lui Nestorie, ci ele îşi aveau rădăcina în gândirea şcolii Antiohiene prin reprezentanţii ei „Anomeans, Aetius şi Eunomius”[7] şi pe care Sfântul Chiril i-a combătut de altfel în scrierile sale.[8]

În ceea ce priveşte nestorianismul Sfântul Chiril al Alexandriei a înţeles pericolul acestei erezii, iar, în acest sens reacţia lui a fost cu mult mai vehementă şi personală, lucru arătat din însăşi reacţiile sale.[9]Chiril, prin manifestările sale a arătat că Hristos este Însuşi Logosul divin. „Chiril a menţinut tradiţia lui Athanasie si a altor teologi Alexandrini. Unirea divinităţii şi umanităţii este o unire în persoana Logosului”[10]. Spre deosebire de ceea ce afirma Nestorie Sfântul Chiril nega umanităţii, din Persoana lui Hristos, chiar dacă completă, o existenţă independentă. După unirea ipostatică unirea a fost pentru eternitate, Logosul născut din Tatăl mai înainte de veci, iar în afară de El nu există altă persoană cu aceeaşi calitate care să fie din firea umană.[11]

„Natura omenească subzistă numai în ipostasul Logosului divin; nu are existenţă ipostatică proprie […] De aceea Chiril găsit în numele de Emmanuel înţelesul semnificativ pentru Hristologie”[12] şi pentru faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, adică din ea Logosul divin şi-a luat firea omenească odată cu conceperea.[13]
Profund ancorat în tradiţia Bisericii Chiril s-a manifestat ca un adevărat apărător al ortodoxiei, iar Sinodul de la Efes a reprezentat pentru el momentul în care şi-a manifestat puternic personalitatea, claritatea gândirii, dar şi forţa de a şti să găsească acele elemente prin care să clarifice şi să împace diferitele contraste în gândirea contemporanilor să

Pe de altă parte Nestorie, monah al „mănăstirii din Eupreprios” s-a remarcat ca un continuator al învăţăturii lui Diodor din Tars şi al lui Theodor de Mopsuestia[14]. Erezia sa „ a fost rezultatul curentului doctrinal existent în secolul al IV – lea în mijlocul orientalilor, şi caracterizată printr-o anumită ştergere a divinităţii în ochii teologilor care studiaseră persoana lui Hristos.”[15]

Mai precis Nestorie a continuat ceea ce Diodor din Tars enunţase cu privire la persoana lui Hristos, şi anume faptul că „Dumnezeu a avut doi fii: Cuvântul, născut din propria substanţă a Tatălui, Fiul lui Dumnezeu după natură, şi omul, născut din David, devenit Fiu al lui Dumnezeu prin har. Între cei doi fii ai lui Dumnezeu, Diodor admisese o legătură de demnitate, autoritate şi onoare.”[16]

Această erezie este continuată de Nestorie, ca „discipol al lui Diodor”[17] şi extinsă la persoana Fecioarei Maria. De fapt erezia lui Nestorie a reprezintat o faţă nouă a celei lui Diodor şi a lui Teodor de Mopsuestia. În loc să atace problema hristologică, cu privire la persoana lui Hristos, Nestorie porneşte de la a analiza mai întâi atributul de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei Maria pentru a ataca indirect problema hristologică.

De fapt Nestorie neagă calitatea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, plecând de la ceea ce Diodor afirmase cu privire la „cei doi fii ai lui Dumnezeu.” Venit în fruntea Bisericii din Constantinopol cu ajutorul împăratului Nestorie găseşte ocazia de a impune prin forţă erezia sa, chiar dacă întâlneşte o mulţime de opozanţi, atât din rândul călugărilor cât şi al mirenilor.[18]

Putem spune că sinodul de la Efes a avut drept protagonişti doi episcopi, Nestorie şi Chiril, crescuţi în două universuri diferite, unul având la bază învăţătura greşită a lui Teodor de Mopsuestia şi Diodor din Tars dar şi spiritul antiohian, iar pe de altă parte Chiril, care a avut în spate învăţătura şcolii alexandrine.

Preliminariile sinodului de la Efes

2.Conflictul preliminar sindului de la Efes referitor la Maica Domnului, a apărut în Constantinopol odată cu venirea în fruntea Bisericii a lui Nestorie în anul 428, odată cu decretul împărătesc al lui Theodosie. Venit în fruntea Bisericii Nestorie s-a prezentat de la început ca un apărător al ortodoxiei, dar a uneia înţelese numai de el. Astfel că atunci „ când a fost hirotonit a zis către împărat în faţa poporului: Dă-mi, o împărate, pământul liber de eretici şi-ţi voi ajuta să învingi pe perşi”[19].

Chiar dacă s-a remarcat ca fiind un apărător al ortodoxiei, în realitate aceasta s-a folosit de acest pretext pentru a-şi apărat învăţăturile greşite, pe acoliţi şi de a elimina pe toţi cei ce îi stăteau în cale, arieni, mesalieni. În mod public Nestorie îşi manifestă opţiunile odată cu predica unui apropiat al său pe nume Anastasie, care, în cadrul unor „cateheze” cere credincioşilor să nu mai adreseze Fecioarei Maria apelativul de „Născătoare de Dumnezeu” (teotokos), ci acela de antropotokos (in greceşte):[20]„ Maria nu trebuie să fie numită de nimeni Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea este creatură omenească şi Dumnezeu nu poate fi născut de o creatură”[21].

Toate aceste afirmaţii ale lui Anastasie au fost susţinute de Nestorie şi mai mult decât atât, de sărbătoarea Naşterii Domnului îşi reafirmă ideile eretice prin trei predici:

„ Mă întrebaţi, dacă Maria poate să fie numită mama lui Dumnezeu? Aşadar Dumnezeu a avut mamă? În acest caz nu trebuie să imputăm păgânismului, că a vorbit de mame ale zeilor. Aşadar Apostolul Pavel minte, fiindcă el zice despre Dumnezeirea lui Hristos, că este fără tată, fără mamă şi fără neam. Nu, Maria nu este mama lui Dumnezeu….Creatura n-a născut pe Creatorul. Ea a născut numai pe omul, care este instrumentul dumnezeirii. Sfântul Duh n-a dat pe cuvântul, dar numai i-a creat un templul – făcut de o virgină – în care El să locuiască […] Eu cinstesc această haină, de care s-a servit El, pentru respectul acestuia care a îmbrăcat-o şi de care El este inseparabil […] Separ naturile, dar nu separ respectul meu. Iau în consideraţie ceea ce îmi spune el (respectul). Acela care s-a format în corpul Mariei nu era însuşi Dumnezeu, dar a fost ales de Dumnezeu, Dumnezeu a îmbrăcat umanitatea şi din cauza celui care a ales a fost numit Dumnezeu”[22].

În alte două predici acesta afirmă că „Maria trebuie să fie numită hristotocos (greceşte) deoarece ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu în acest înţeles, că a născut un om care, pentru unirea sa cu Fiul lui Dumnezeu, în înţelesul strâns al cuvântului, poate fi numit şi Fiul lui Dumnezeu. Aşa că s-ar putea zice: Dumnezeu e mort […] Eu vreau, dar, să păstrez naşterea, însă, fără vreo confuzie, cele două naturi : Vreau, în om, să recunosc pe Dumnezeu şi să venerez pe acest om unit cu Dumnezeu, într-un mod dumnezeiesc şi care prin aceasta are drept la rugăciunea noastră”[23].

În cealaltă predică spune: „Arienii pun pe Cuvântul mai prejos de Tatăl, dar aceştia merg mai departe şi îl pun mai prejos de Maria, căci presupun că El a venit după ea şi dau o mamă muritoare ca autor al dumnezeirii, care a creat totul. Dacă acela pe care ea l-a născut, nu era om, dacă era Cuvântul dumnezeiesc, ea n-a fost mama acelui care e de altă natură decât a sa? Dacă cineva o numeşte mama sa, atunci cel născut nu este de o natură divină, nu este decât un om, pentru că o mamă nu poate naşte decât o fiinţă care e de aceeaşi substanţă cu ea. Prin urmare, Dumnezeu Cuvântul nu este născut din Maria, dar ar locui în acela care s-a născut din Maria.”[24]

Acesta, „antiohian de origine, a deosebit prea mult cele două naturi în Hristos: El n-a păstrat în mod suficient identitatea fundamentală între Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, sau, cu un termen mai nou: comuniunea idiomelor, umanitatea, nefiind unită cu Cuvântul decât printr-o anumită relaţie, având, după părerea nestorienilor o autonomie care ridica şi pe ea la demnitatea de persoană”[25].

Plecând de la această abordare şi confuzie Nestorie a dedus lipsa calităţii de Născătoare de Dumnezeu dată de Biserică Fecioarei Maria. Maria era văzută ca un fel de Născătoare a dumnezeirii şi de aici eroarea. În acest caz aflându-se Nestorie trebuia să găsească o soluţie la termenul de Theotokos (Qeotokoj).

Dacă iniţial aprobase termenul de antropotokos (Anqropotokoj) ca atribut al Fecioarei , el găseşte o cale de mijloc denumind-o pe aceasta Născătoare de Hristos (Cristotokoj). Şi în acest caz eroarea lui nu s-a împuţinat cu nimic deoarece s-a pornit de la premise greşite. Argumentele lui Nestorie erau puerile, chiar dacă aveau o anumită doză de logică, de faţadă, de altfel.

La cuvintele lui Nestorie au răspuns cei ce apărau apelativul de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei. Astfel la „sărbătoarea Sfintei Fecioare, Proclu ţine o predică în care stabilieşte că Maria trebuie numită mama lui Dumnezeu pentru că ea a născut pe Hristos, Dumnezeu – omul, în a Cărui persoană, cele două naturi erau unite fără a se confunda.”[26]

Nestorie a încercat, folosind expresia „Dumnezeu a trecut prin Maria” în loc de „Dumnezeu s-a născut din Maria”, să ajungă la un compromis prin intenţia de a înşela vigilenţa apărătorilor ortodoxiei. Cu acest prilej Nestorie a vorbit de raportarea sa la natura divină: „Voiesc să cinstesc natura, care este haina lui Dumnezeu, în acelaşi timp cu natura care se serveşte de această haină. Despart naturile dar nu despart omagiile, îl recunosc ca dublu, dar Îl rog, ca şi cum ar fi Unul”[27]. „Erezia lui Nestorie fu răspândită în curând din Constantinopol şi în alte părţi”[28].

La această ofensivă a lui Nestorie şi a susţinătorilor lui au răspuns Sfântul Chiril al Alexandriei, care a demontat în cuvântările şi scrisorile sale toate afirmaţiile lui Nestorie. În acest conflict a intrat şi papa Celestin care s-a arătat un apărător înverşunat al ortodoxiei. Lucrul acesta s-a concretizat odată cu momentul convocării sinodului din anul 430. În urma acestui sinod învăţăturile lui Nestorie au fost condamnate, iar persoana acestuia somată ca în 10 zile să-şi retragă toate afirmaţiile.

Văzându-se sub presiunea faptelor Nestorie a încercat, reiterând ideea că Fecioara Maria este „Născătoare de Hristos”, să se salveze de sub ameninţarea anatemei. Cu toate aceste presiuni şi la insistenţa prietenilor săi care îl cunoşteau foarte bine Nestorie nu retractează afirmaţiile făcute, chiar dacă se vroia a fi scos de sub ameninţarea scoaterii din rândul clericilor ca eretic, şi cu ajutorul împăratului reuşeşte să contribuie la convocarea sinodului ecumenic de la Efes din anul 431[29].

Din toate cele prezentate putem observa mai multe lucruri legate de această erezie. Nestorie nu înţelegea că în cazul naşterii lui Hristos nu era vorba de naşterea firii dumnezeieşti, ci de naşterea Persoanei, a Dumnezeului – Om. Mai precis acesta confunda natura cu ipostasul, lucru care a dus la nerecunoaşterea din partea lui a calităţii de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Analizând hristologia lui Nestorie Părintele Kniazev[30] a evidenţiat că acesta, chiar dacă făcea o „distincţie” între cele două firi ale lui Hristos, nu le vedea în „ persoana preexistentă a Cuvântului care îşi asumă umanitatea”,[31] ci ca „rezultatul unirii”.

Datorită acestei percepţii Nestorie făcea o diferenţă categorică între „prosopon-ul” lui Hristos şi cel al lui Dumnezeu. De aici s-a ajuns la „respingerea” calităţii de Născătoare de Dumnezeu dată Sfintei Fecioare Maria. După cum spune şi părintele Kniazev[32] Nestorie admitea o legătură între cele două naturi omenească şi dumnezeiască, care s-ar realiza nu într-una din persoanele posibile, ci într-un al treilea „prosopon”, iar această unire nu era decât una „compusului”. În afirmaţiile sale Nestorie s-a folosit de cuvintele scripturii pentru a-şi justifica afirmaţiile[33].

Opera sinodului de la Efes

3.Odată cu acutizarea conflictului dintre susţinătorii lui Nestorie şi cei care apărau ortodoxia şi învăţătura Bisericii s-a impus necesitatea convocării unui sinod la care să se discute şi să se lămurească adevărul de credinţă. Sinodul de la Efes a fost convocat de Theodosie al II-lea „după insistenţele lui Nestorie”[34].

Pentru convocarea sinodului împăratul Teodosie al II-lea trimite o scrisoare la 30 noiembrie 430 „în diferitele provincii ale imperiului”. Pe lângă această scrisoare acesta trimite o alta „lui Chiril, în care-l învinuieşte că el este cauza tulburării din Biserică”[35]. Cu toate că scrisorile de convocare a sinodului vor fi trimise în noiembrie 430 lucrările se vor deschide la 22 iunie 431. Sinodul va avea şapte sesiuni. Acestea se vor încheia cu „promulgarea” a şapte canoane. Aceste canoane vor avea cuprinse în principal condamnările aduse nestorienilor şi pelagienilor.[36].

Învăţătura de credinţă şi hotărârile sinodului de la Efes

4. În timpul celor 7 sesiuni ale sinodului „scrisoarea lui Chiril către Nestorie”[37] este acceptată ca exprimând „învăţătura Bisericii”. Astfel, este afirmată „maternitatea divină a Mariei” prin „unitatea Persoanei lui Hristos, născut din Fecioară”.[38] Tot acum se arată clar existenţa a două firi şi o singură Persoană în Iisus Hristos, iar Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu: „Unul este Hristos, unul este Fiul, Unul este Domnul, pe care-l mărturisim. Din cauza acestei uniri indisolubile, mărturisim că Sfânta Fecioară este Maica Domnului, pentru că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut trup, s-a întrupat şi că, o dată cu Întruparea şi-a însuşit Templul trupului asumat de la Maria.”[39]

Astfel Nestorie este anatemizat şi opera lui dar şi oricine îi ia apărarea: „Oricine nu anatemizează pe Nestorie, să fie anatema. Pe acesta îl anatemizează dreapta credinţă şi sfântul Sinod. Oricine comunică cu Nestorie, să fie anatema. Toţi anatemizăm epistola şi învăţăturile lui Nestorie.”[40]

În ceea ce priveşte hotărârile sinodului ele nu s-au axat în principal pe condamnarea lui Nestorie direct, asta deoarece scrisoarea lui Chiril a fost acceptată ca ortodoxă şi drept norma acceptată de sinod, ci au stabilit reglementările cu privire la cei care ar fi influenţaţi de Nestorie şi acoliţii lui. În data de 22 iulie, în urma şedinţei prezidate de Chiril a fost din nou ratificată şi aprobată hotărârea, „în mod solemn de Părinţi; Chiril al Alexandriei semnând primul, apoi episcopul legat Arcadius, Iuvenal al Ierusalimului; episcopul legat Projectus; preotul legat Philippe…., în total 157 de semnături.”[41]

Astfel s-a hotărât: „Sfântul Sinod a hotărât ca nu este permis nimănui să propovăduiască sau să scrie sau să compune o – formulă – sau alta decât cea care a fost stabilită prin Sfinţii Părinţi reuniţi la Niceea sub inspiraţia Duhului Sfânt; cei care ar îndrăzni să compună o altă – formulă – sau să propună sau să prezinte o alta prin care să schimbe adevărul, fie ca al eleniştilor, fie ca al iudeilor, fie ca al tuturor altor secte, aceia, dacă vor fi episcopi sau clerici, vor fi excluşi, episcopii din episcopat, clericii din cler, dacă vor fi laici, ei vor fi anatema.

De asemenea dacă cineva, episcop sau cleric, sunt […], sau predau învăţătura cuprinsă în expunerea comunicată prin preotul Charisius, despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi ereziile falsităţile lui Nestorie, […] , dacă este episcop va fi scos din episcopat, dacă e preot va fi exclus din preoţie, dacă va fi laic, să fie anatema, ca deasupra.”[42]
Chiar dacă lucrurile au părut că s-au liniştit din păcate conflictul a continuat şi asta datorită susţinătorilor lui Nestorie în frunte cu episcopul Ioan din Antiohia care între timp a convocat un alt sinod la care au participat 43 de episcopi sub protecţia lui Candidian, prin care l-au anatemizat pe Chiril si Memmnon, episcop de Efes. Aceste două tabere nu au încetat nici după ce sinodul de la Efes prezidat de Chiril şi-a încheiat ultima şedinţă şi a reafirmat ca ortodoxă scrisoarea lui Chiril şi a condamnat erezia lui Nestorie. Până la urmă sinodul este închis de către împărat lamentat de neputinţa celor două tabere de a ajunge la un acord. Tot împăratul Theodosie îl înlocuieşte pe Nestorie cu un alt episcop, iar mai apoi îl exilează.[43]

Chiar dacă lucrurile nu s-au liniştit „în anul 433, la intervenţiile împăratului şi a papei, o forumulă de unire i-a împăcat pe Ioan al Antiohiei şi un grup important de răsăriteni cu Chiril.”[44]

Prin această formulă se fac concesii şi de o parte şi de alta. Astfel „ s-a renunţat la anumite expresii: mia physis, henosis; titlul Theotokos a fost admis numai după explicaţii. Dar Chiril a obţinut în domeniul doctrinal: a. recunoaşterea condamnării lui Nestorie; b. renunţarea la folosirea termenului synapheia, înlocuit cu henosis; c. acceptarea comunicării însuşirilor:”[45]

„Noi mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om adevărat – compus – din suflet şi trup, năcut din Tatăl mai înainte de veci după divinitate – născut – în zilele din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, din Fecioara Maria după omenitate, la fel deofiinţă cu Tatăl după divinitate şi consubtanţial cu noi după omenitate. Căci din două naturi este făcut: de asemenea noi mărturisim pe Hristos, un Fiu, un Domn. Adevărul acestei uniuni fără amestecare, noi mărturisim că Fecioara Maria este Maica Domnului , pentru că Cuvântul Domnului a luat trup şi S-a făcut om, si în acelaşi timp la concepere – prin zămislire – şi şi-a unit templul luat – asumat – de la Fecioară.”[46]

În urma acestei păci lucrurile s-au liniştit chiar dacă au apărut unii care au acuzat atât pe Chiril cât şi pe Ioan de trădare. Astfel învăţătura despre Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu a triumfat în faţa ereziei iniţiate de Nestorie, care între timp murise în condiţii destul de grele . Mai târziu odată cu sinodul de la Calcedon, din anul 451, când se dezbate problema monofizită se „reafirmă” învăţătura despre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu ( cf. ek Mariaj thj parqenon thj qeotokou)[47]. Recunoaşterea acestui fapt a aratat că Părinţii au recunoscut implicit prin această reafirmare hotărârile sinodului de la Efes, ecumenicitate lui, şi, indirect, au recombătut erezia lui Nestorie, care era în strânsă legătură cu erezia discutată la sinodul ecumenic din 451.

Frământările dogmatice din prima jumătate a secolului al V-le d.Hr. au reprezentat momentul în care învăţătura despre Maica Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu, a fost definitivată şi conturată. Principalul ierarh al Bisericii care a contribuit decisiv prin claritatea gândirii şi a limbajului teologic, care a reuşit să postuleze învăţătura despre „teotokia” Maicii Domnului a fost Sfântul Chiril al Alexandriei. De partea cealaltă Nestorie, cel care a adus în prim plan o erezie care subzistase sub diferite curente de gândire a fost condamnat definitiv, iar învăţătura sa considerată eretică. Sinodul de la Efes din anul 431 a reprezentat începutul unei definitivări a învăţăturii despre Persoana lui Hristos, chiar dacă indirect. Contributia Părinţilor Bisericii a constat în stabilirea clară a relaţiei dintre Fecioara Maria şi Fiul ei, şi rolul acesteia în istoria mântuirii.

Concluzii

5. Sinodul de la Efes a reprezentat pentru Biserica noastră momentul unor mari frământări, în timpul cărora Părinţi ca Sfântul Chiril sau papa Celestin au ştiut să apere adevărul de credinţă cu orice cost. Atitudinea acestor Părinţi faţă de erezia Nestoriană a stat, pentru mai târziu, la baza învăţăturilor de la sinoadele ulterioare referitoare la Persoana lui Hristos. Prin hotărârile acestui sinod s-a reiterat legătura strânsă ce există între persoana lui Hristos şi cea a Maicii Domnului, dar şi legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi unirea celor două firi în Persoana lui Hristos.

Teotokia Fecioarei Maria nu poate fi negată deoarece ea stă în strânsă legătură cu mântuirea noastră. Dacă Fecioara Maria nu a fost Născătoare de Dumnezeu atunci şi întruparea lui Hristos ar fi fost efemeră, nu completă. Unirea celor două firi în Persoana lui Hristos reprezintă premisă pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Cele două realităţi stau într-o strânsă legătură; putem vorbi chiar de o simetrie între cele două.

Masterand Bogdan-Ioan Stârceanu.


[1] Rev. Ernest Simmons, Fathers and Doctors of the church, the Bruce Publisching Company Milwauakee, Library of Congress, June 16, 1959, p. 57[2]Rev. Ernest Simmons, op. cit., p. 57[3]Ibidem, pag. 58[4] Norman Russel, Chyril of Alexandria,Ed. Routledge, London and New York, 2000, pag. 59[5] Ibidem[6] Ibidem, p. 33- 34

[7] Aceşti trei reprezentanţi ai şcolii Antiohiene au fos t adevăraţi neo-Arieni. vezi Norman, Russell, op.cit., p. 21 – 23

[8] Sfântul Chiril combătându-l pe Eunomiu spune că natura divină, este de nepătruns, de neînţeles de noi oamenii, dar simţită cunoscută prin ceea ce ea face, se manifestă şi efectele acestor acţiuni, vezi Norman, Russell, op.cit, p. 23

[9] Norman, Russell, op.cit., p. 31

[10] Hubert Cunliffe,A History of Christian Doctrine – in Succession of the Earlier Work of G.P.Fisher, Published în the International Theological Library Series, Ed. T&T. Clark LTD., Edinburgh, last impression 1980, p. 134

[11] Ibidem, p. 135

[12] Hubert Cunliffe-Jones, op. cit., p. 135

[13] Ibidem

[14] Reprezentanţi ai şcolii din Antiohia

[15] Prof., A. d’Ales, Le Dogme D’Ephese, Ed. Gabriel Beauchesne, Paris, Rue de Rennes, 1926, p. 228

[16] Ibidem

[17] L.c., ACO, p. 152, 4; PG., 229C apud A. d’Ales, op. cit., pag 229

[18]Norman Russel, op. cit., p. 32

[19] Socrat, Istoria bisericească,cartea VII, cap. 2- 3, apud Ioan Mihălcescu, Sinodul al III-lea ecumenic ţinut în Efes în anul 431, Bucureşti, 1926,p. 16

[20] Ioan Mihălcescu,op. cit.,p. 19 – 20

[21] Socrat, Istoria bisericească, cartea VII, cap 32, apud Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 20

[22] Marius Mercator, în Hefile, vol II, p. 329, apud Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 22

[23] Marius Mercator, în Hefile, op. cit, apud Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 22

[24] Ibidem, p. 22

[25] Drd. Ierom. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura despre unirea ipostatică la Sfântul Ioan Damaschin, în rev. Ortodoxia,anul XXIII, nr. 2, aprilie – iunie, 1971, p. 183

[26] Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 24

[27] Mariu Mercator, în opul cebat al ui Hegele, pag. 332 apud Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 25

[28] Ioan Mihălcescu, op.cit., p. 26

[29] Ioan Mihălcescu, op. cit, .p 30 – 52

[30] Alexis Kniazev, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Trad din franceză de Lucreţia Maria Vasilescu, editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 81 – 82

[31] Aşa cum ne prezintă Biserica cea una

[32] Ibidem

[33] În acest caz Nestorie caută tot ceea ce poate pentru a putea justifica afirmaţiile prin cuvintele pe care le spune.

[34] Ioan Mihăilescu, op. cit., p. 55

[35] Ioan Mihălcescu, op. cit., , p. 56.

[36] Alexis Kniazev, op. cit., p. 82

[37] Ibidem, p. 83

[38] Ibidem

[39] E. Schwartz, Acta Conciliarum Ecumenicorum (ACO), Berlin- Leipzig, vol. I., 1922- 1929, p. 70, 1, 19-22 şi G. Joussard, Maria I, ed. cit, pp. 131-132., apud Alexis Kniazev, op. cit., p. 83

[40] Harduin , op. cit., col. 1395, apud Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 60

[41] D’ Ales, Le Dogme d‘Ephese, p. 170

[42] ACO., I, 7, 77, p. 105-106; Mansi, IV, 1361 apud, D’Ales, op.cit., p. 171

[43] Ioan Mihălcescu, op. cit., p. 70 – 94

[44] Alexis Kniazev, op. cit., p. 84

[45] Alexis Kniazev, op. cit., p. 84

[46] 1, ACO., I, 1, 4, 123, p. 8, 27 – 9, 5 (Lettre a Cyrille); I, IV, 1, 105, p. 56, 36 – 57, 5. (Lettre a Theodose II, latin du Synodicon) apud, D’Ales, op.cit., p. 219

[47] Andre de Halleux, Patrologie et oecumenisme. Recueil D’Εtudes, Ed. Leuven University Press, Leuven, 1990, p. 450

Read Full Post »

1. Astăzi ne punem următoarea întrebare: Care sunt resorturile multora dintre mişcările sociale ce au animat sfârşitul secolului al XIX-lea şi începuturile secolului XX, dar mai ales, felul în care acestea au reuşit să transmită oamenilor anumite enunţuri legate de raportul omului cu sine şi cu lumea din jur?

Astăzi, chiar dacă omul se consideră dezlegat de tot ceea ce înseamnă anacronic şi neeficient, chiar dacă se postulează pe sine a fi centrul unui univers exclusiv material, totuşi realitatea îi spune cu totul altceva .

Substratul religios  îşi are originea nu în manifestările haotice ale unei civilizaţii aflate permanent pe marginea autodistrugerii, ci în timpuri mult mai îndepărtate, în illo tempore.

Istoricul religiilor Mircea Eliade  scoate în evidenţă acest ceva care subzistă de la o generaţie la alta, de la o civilizaţie la alta, îmbrăcând alte şi alte forme tot mai noi şi mai noi, dar în realitate la fel de vechi.

În paginile care urmează voi încerca să fac o scurtă trecere în revistă a atitudinii pe Mircea Eliade o are faţă de un astfel de subiect.

În contextul creat voi trata mai întâi problema mitului ca enunt definitoriu si actualitatea lui azi pentru omul contemporan, apoi voi încerca să fac o scurtă trecere în revistă a nostalgiei ca formă pentru omul modern de a se izola de un prezent ostil şi voi face o scurtă comparaţie între ce înseamna nostalgie după paradis la popoarele primitive şi ce mai reprezintă pentru omul de astăzi această manifestare.

Mitul: definire şi actualitate

Când defineşte mitul Mircea Eliade explică rolul acestuia în viaţa comunităţii umane şi felul în care influenţează realizările omului din toate timpurile:

„Mitul se defineşte prin modul lui de fi: nu se lasă surprins ca mit decât în măsura încare revelează că ceva s-a manifestat deplin şi aceată manifestare este în acelaşi timp creatoare şi exemplară, pentru că ea întemeiază la fel de bine şi o structură a realului şi un comportament uman.

Un mit povesteşte întotdeauna că ceva s-a ăntâmplat realmente, că un eveniment a avut loc în sensul exact al termenului – fie vorba de crearea Lumii, de cea mai neînsemnată specie animală sau vegetală sau de o instituţie.”[1]. „În general se poate spune că orice mit relatează cum a început ceva să existe, lumea, omul, o specie animală, o instituţie socială”[2] .Această definire am mitului de către Mircea Eliade arată ancorarea într-o realitate care pentru mulţi este invizibilă sau imperceptibilă. Prin mit, spune Mircea Eliade, se „ revelează structurile realului şi multiplele moduri de a fi în lume”[3] descoperind lumii printr-o adevărată „irumpere” sacrul.

Mircea Eliade sesizează legătura dintre mit şi sacru afirmând:

„Nu există mit dacă nu există dezvăluire a unui mister, revelaţia unui eveniment primordial care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman”[4]. Mircea Eliade arată importanţa şi sensul mitului cosmogonic ca formă de relevare a începuturilor lumii. Vorbind despre mit acesta aduce noţinea de „mit viu” adică „ întotdeauna legat de un cult şi inspirat şi justificat de un comportament religios”.[5]

Mulţi dintre cercetătorii în Istoria Religiilor vorbesc despre analiza acestor „mituri vii” la popoarele primitive totuşi neignorând miturile „popoarelor istorice” . În acest context se poate spune că există „mari mituri” dar şi „mituri de mai mică importanţă” sau „mituri care domină şi caracterizează o religie şi mituri secundare, repetative şi parazitare”[6].În mod special Mircea Eliade se apleacă asupra mitului cosmogonic care „ serveşte drept model tuturor miturilor de origine”.[7]

Prin „această istorie sacră, primordială, constituită de totalitatea miturilor semnificative, este fundamentală pentru că ea explică, şi în aceslaşi timp justifică, existenţa lumii, a omului şi a societăţii. Acesta este motivul pentru care mitul este considerat, în acelaşi timp, o istorie adevărată, care relatează cu au venit lucrurile pe lume, constituind un model exemplar pentru ele, şi totodată o justificare a activităţilor umane”[8]. După o prezentare sumară a termenului de mit şi clasificarea ne punem problema actualităţii în societatea de astăzi a tot ceea ce înseamnă mit, şi cum el subzistă manifestărilor umane.

Mircea Eliade, pornind de la termenul de iniţiere[9] sesizează astăzi o anumită percepţie asupra mitului, care, la prima vedere, dă senzaţia de dispariţie a acestuia:

„ De o importanţă capitală în societatea tradiţională, iniţierea este practic inexistentă în societatea occidentală din zilele noastre.”[10] În societatea modernă omul se vrea a trăi într-o lume „desacralizată” în care el se reprezintă pe sine ca singura istorie adevărată şi plină de sens.[11]

Totuşi, în lucrarea „Mituri, vise şi mistere” autorul îşi pune întrebarea dacă, într-adevăr mitul a dispărut, sau s-a diminuat într-un mod serios din societatea contemporană. La această întrebare el răspude: „La nivelul experienţei individuale mitul n-a dispărut niciodată complet: el se face simţit în toate visele, fanteziile şi nostalgiile omului modern, şi enorma literatură psihologică ne-a obişnuit să regăsim marea şi mica mitologie în activitatea inconştientă şi semiconştientă a oricărui individ. […] Se pare că un mit, întocmai ca şi simbolurile pe care le evidenţiază, nu dispare nicodată din actualitatea psihică: el îşi schimbă numai aspectul şi-şi camuflează funcţiile. […].

Iată un exemplu: este evident că anumite sărbători, profane în aparenţă, ale lumii moderne, îşi păstrează încă structura şi funcţiile lor mitice: petrecerile de Anul Nou, sau sărbătorirea naşterii unui copil, a construcţiei unei case sau chiar numai a instalării într-un apartament trădează necesitatea obscur resimţită a unui reînceput absolut, a unui incipit vita nova, adică a unei regenerări toate.”[12]

Aplecându-se asupra mitului şi actualităţii lui Mircea Eliade constată evidenţa “mitului Paradisului pierdut”, care nu numai ca nu a dispărut, dar s-a dezvoltat luând diferite forme şi urmărind fiecare prezent istoric. În acest caz el dă şi exemplul Nostalgiei adamice a scriitorilor americani[13]: “ O exhatologie […] se poate detecta în ceea ce s-ar putea numi revolta împotriva trecultui istoric, revoltă din belşug ilustată de aproape toţi scriitorii americani importanţi din primele două treimi ale secolului al XIX-lea.

Elementele paradisiace […] sunt mai mult sau mai puţin refulate, dar aflam dorul după un nou început, exaltarea inocenţei adamice, a plenitudinii beatifice de la începutul istoriei”[14]. Toate aceste refulări au avut succes mai ales în perioadele delicate ale istorice când problemelor sociale li s-au adăugat elemente naturale. În acest context Mircea Eliade spune spre exemplu că “unii pionieri ai Vestului vedeau deja multe locuri din America asemeni Paradisului. Călătorind de-a lungul coastei Noii Anglii în 1614, John Smith o compară cu Edenul”.[15]. Din această prezentare putem observa felul în care Mircea Eliade sesizează acele ascpecte, care la prima vedere, nu ar ieşi în evidenţă.

Mitul în sine ca reevaluare a trecutului real şi implicit a trecutului primordial în societatea de azi a supravieţuit şi a luat alte forme pe care omul contemporan nu le recunoaşte la nivelul conştientului, ci la cel al subconştientului, de aceea se poate vorbi de un “subconştient colectiv”. Prin această actualitate a mitului se poate observa felul în care omul a ştiut să păstreze în străfundurile fiinţei lui acel ceva care nu a dispărut cu toată reinventarea lumii şi a relaţiei interpersonale odată cu industrializarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nostalgia ca formă de evadare din prozaic

3. Remarcam în capitolul trecut câteva idei pe care Mircea Eliade le expunea vis a vis de ideea de Paradis terestru şi negarea trecutului, intenţie care a caracterizat societatea omenească mai ales în perioade delicate ale istoriei. În lucrarea sa „Nostalgia originilor” autorul aduce în prim plan „interesul savanţilor occidentali pentru utopii şi mişcările milenariste [… ] care au agresat societăţile primitive în ultimele decenii ale perioadei coloniale.[16]

Alături de aceste idei Mircea Eliade aduce în prim plan un fenomen destul de interesant petrecut pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, şi anume inventarea unui „tip de sălbatic bun”.

„Ideologiştii şi utopiştii (din acele vremuri) erau entuziasmaţi de sălbatici, mai ales de comportamentul lor în ceea ce priveşte familia, societatea, proprietatea; le-au invidiat libertăţile, judicioasa şi echitabila diviziune a muncii, beatfica lor existenţă în mijlocul Naturii. Dar această inventare a sălbaticului […]nu e ra decât revalorizarea, radical secularizată, a unui mit mult mai vehci: mitul Paradisului terestru şi al lcouitorilor săi în timpurile fabuloase care au precedat Istoria.”[17]

„Acest bun sălbatic care era apropiat de modelel antichităţii clasice şi chiar de mediul biblic era o veche cunoştinţă. Imaginea mitică a omului natural, dincolo de istorie şi de civilizaţie, n-a fost uitat niciodată[…] Mitul bunului sălbatic n-a făcut decât să reia şi să prelungească mitul Vârstei de Aur, adică mitul perfecţiunii începuturilor.[18]

Avem, pe de o parte, imaginea colonialiştilor americani, pentru care acest nou tărâm reprezenta o reîntoarcere la începuturi şi pe cealaltă parte mitul “bunului sălbatic” prin care se elogia puritatea şi frumuseţea sălbaticilor care trăiau în mijlocul naturii genuine, neatinse de impuritatea civilizaţiei europene. Aceste două imagini care se suprapun dintr-un anumit punct de vedere reprezintă două exemple ale felului în care Mitul ca formă de prezentare a unei realităţi primordiale a supravieţuit în “subconştientul colectiv” prin idea de nostalgie. “Cristofor Columb nu se îndoia că în călătoira sa se apropia de Paradisul terestru, Curenţii de apă proaspătă pe care i-a întâlnit în Golful Paria îşi aveau originea, în credinţa sa, în cele cpatru râuri ale Grădinii Edenului.

Pentru Columb, aşadar, căutarea Paradisului terstru nu era o himeră. Marele navigator acorda acestei descoperiri geografice o semnificaţie eshatologică. […] Colonizarea celor două Americi a început sub acest semn eshatologic: oamenii credeau că a venit timpul reînoirii lumii creştine, şi adevărata reînnoire era întoarcerea în Paradisul terestru, sau, cel puţin, reînceperea Istoriei sacre, reiterarea întâmplărilor prodigioase din Biblie.”[19]

Nostalgia originilor la popoarele primitive şi cele moderne

4.Vorbeam la un moment dat de faptul că Mircea Eliade afirma importanţa miturilor vii ca o materializare în concret, mai ales în cult sau în manifestarea religioasă. Vorbim de mit şi materializare religioasă la popoarele primitive Mircea Eliade arată manifestarea mitului cosmologic în astfel de circumstante istorice. În acest context vorbeşte de “şaman”, “hierofanie” şi “simbolismul morţii mistice”.

“Sub o formă mai mult sau mai puţin complexă, mitul paradisiac se întâlneşte pretutindeni în lume. El comportă întotdeauna un anumit număr de elemente caracteristice, în afară de nota paradisiacă prin excelenţă, imortalitatea. Am putea clasas aceste mitul în două mari categorii: 1. cele care vorbescd desrpe extrema aprop,oiere primordială între Cer şi Pământ; 2. cele care se referă la un mijloc concret de comunicare I’între Cer şi Pământ.”[20]

“Toate aceste mituri prezintă omul primordial bucurându-se de beatitudine, spontaneitate şi libertate, pe care cu atâta amărăciune le-a pierdut în urma unei căderi, adică în urma unui eveniment mitic care a provocat ruptura între Cer şi Pământ. În illo tempore, în acel timp paradisiac, zeii coborau pe Pământ şi se amestecau cu oamenii: şi oamenii, la rândul lor, puteau urca la Cer escaladând un munte, un arbore, o liană sau o scară, ori chiar lăsându-se purtaţi de păsări”.[21]

În actualizarea unui astfel de mit un rol esenţia îl are şamanul. “El se străduieşte să abolească actuala condiţie umană […] şi să reintegreze condiţia omului primordial despre care ne vorbesc miturile paradisiace. […] Graţie capacităţilor sa extatice […] şamanul este vraci şi psihopomp şli de asemenea mistic şi vizionar. Numai şamanul poate urmări sufletul rătăcit al bolnavului pentru a-l capura şi a-l reda corpului; el este cel care însoţeşte sufletele morţilor în noile lor locuinţe; şi tot el întreprinde lungi călătorii extatice în Cer pentru a prezenta zeilor sufletul animanlului sacrificat şi a implora binecuvântarea divină. Într-un cuvânt, şamanul este marele specialist în chestiuni spirituale, adică cel care cunoaşte mai bine decât oricine multiplele drame, riscuri şi pericole ale sufletului[22].

„Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice, şamanismul, trădează Nostalgia Paradisului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de „cădere”, voinţa de a restaura comunicare dintre Cer şi Pământ; într-un cuvânt, de a aboli tot ceea ce a fost modificat în însăşi structura Cosmosului şi în modul de existenţă al omului în urma rupturii primordiale. Extazul şamanului recuperează în mare parte condiţia paradisiacă: el a recâştigat prietenia animalelor: prin zbor sau prin ascensiune, şamanul face dinnou legătura Pământului cu Cerul; acolo sus în Cer el se reîntâlneşte faţă în faţă cu Zeul celest şi-i vorbeşte direct, cum se întâmplă în illo tempore.[23]

„Toate purtările ciudate ale şamanului revelează cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă, de o mare nobleţe. Miturile care constituie acestă ideologie sunt dintre cele mai frumoase şi mai bogate din câte există: sunt miturile Paradisului şi ale căderii, ale imortalităţii omului primordial şia le comerţului lui cu Dumnezeu, ale originii morţii şi ale descoperirii spiritului. Toate acestea au o mare importaţă în înţelegerea şi valorizarea comportamentului primitiviului, în general, al omui neeuropean, de prea multe ori occidentalul se alsă impresionat de manifestarea unei ideologii, necunoscând singurul lucru important p care ar trebui să-l cunoască înainte de toate: ideologia însăşi, adică miturile.”[24]

Toate aceste aspecte arată importanţa pe care miturile o au la popoarele primitive şi rolul manifestării şamanice în aceste societăţi primitive ca actualizare şi permanentizare a lui illo tempore în permanentul prezent. Mircea Eliade comparânt toate aceste manifestări şi mituri prezente în chip actual în societăţile primitive cu manifestările religioase din timpurile moderne în religiile tradiţionale. „În tradiţia creştină Paradisul a devenit inaccesibil dincauza focului care-l înconjura. […] Sfântul Toma face aluzie la acest foc explicând că Paradisul ne este inaccesibil din pricina căldurii care-l ţine departe de ţinuturile noastre. De aceea, cel care vrea să părundă în Paradis trebuie să traverseze mai întâi focul care-l înconjoară”[25]

Toată această comparaţie se vrea a fi o analiză a substratului care există atât în manifestarea, aparent lipsită de logică şi care de multe ori, pentru un neiniţiat, aduce a nebunie, şi ideile din credinţele tradiţionale unde ideea este pe undeva similară, chiar dacă manifestarea este alta şi contextul este altul. Vorbind despre extaz şi raportul faţă de puterile supranaturale prezent în manifestarea religioasă primitivă Mircea Eliade spune: „Această devalorizare a extazului, însoţită de înalta stimă pentru „puteri”, semnifica, […] nu dispreţul faţă de spiritualitate, nici frica admirativă în faţa magiei, cin nostalgia unui Paradis pierdut, setea dea cunoaşte direct prin nostalgia unui Paradis pierdut, setea de a cunoaşte direct prin simţuri atât Divinitatea, cât şi zonele inaccesibile ale realităţii.

Cu alte cuvinte, s-ar putea spuen că omul primitiv doreşte să întâlnească sacrul încorporat şi, în consecinţă, uşor accesibil. Aşa se explică hierofanizarea Cosmosului, faptul că orice obiect poate încorpora sacrul. […] Nostalgia Paradisului ţine mai mult de impulsurile profunde ale omului care, dorind să participe la sacru prin totalitatea fiinţei sale, descoperă că această totalitate nu este decât aparentă şi că în realitate chiar fiinţa lui s-a constituit sub senmul unei rupturi”[26].

Concluzii

Resorturile pe care omul le are astăzi par a fi şterse de felul în care el înţelege propria persoană şi raportarea la lumea din care face parte. Într-o lume individualistă şi lipsită de angoasa faptelor ne punem întrebarea: Mitul, ca manifestare a unei realităţi dincolo de ceea ce înţelegem astăzi prin concret, mai are vreo relevanţă?

Răspunsul la această întrebare am încercat să îl aduc lucrarea de faţă unde Mircea Eliade, în calitate de istoric al religiilor, a înţeles raportul între aparentul vechi şi aparentul nou definind mitul ca o „istorie adevărată care s-a petrecut la începuturile Timpului şi care serveşte de model comportamentului uman”.[27]

Mircea Eliade a arătat felul în care acesta a subzsistat în subconştientul popoarelor ca un dat primordial, ca o amprentă a unei dureri iniţiale venite poate din regretul unei mari pierderi.

Analizând cu mare luciditate manifestările religioase ale popoarelor primitive Mircea Eliade a sesizat ce se află dincolo de aparentul manifest haotic al unor oameni[28] aflaţi pentru omul modern într-o depravare ce poate fi asociată doar cu nebunia. Manifestarile din popoarele primitive le-a expus ca un alt fel de raportare la acel illo tempore, la puncul de început al lumii şi al omului. Tot el a sesizat această permanentă reevaluare mitului în orice societate omenească, din orice timp, şi felul în care omul încearcă permanent iruperea din prezentul continuu raportându-se la timpul sacru, timpul primordial. Cu toate că a adus multe răspusuri la diferite întrebări Mircea Eliade a deschis calea a mult mai multe întrebări la care cercetătorii istoriei religiilor vor trebui să răspundă în timpul care va veni.

Stârceanu Bogdan- Ioan

Bibliografie generală:

1. Eliade, Mircea, Mituri, Vise şi Mistere, colecţia. Historia Religiorum, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

2. Idem, Naissances Mystique- essai sur quelques types d’initiation, Les essais XCII, Gallimard, 4 edition, 1959

3. Idem, Nostalgia originilor-istorie şi semnificaţie,trad. de Cezar Baltag, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994

4. Idem, Sacrul şi Profanul, trad. din lb. franceză de Rodica Chira, Humanitas, Bucureşti, 1992


[1] Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, colecţia Historia Religiorum,edit. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, pag. 10

[2] Idem, Nostalgia originilor, editura Humanitas, Bucuresti 1994,pag. 122

[3] Ibidem

[4] Ibidem, pag. 12

[5] Mircea Eliade, Nostalgia originilor, pag. 118

[6] Ibidem pag 119- 120

[7] Ibidem, pag. 122

[8] Ibidem, pag. 123

[9] Mircea Eliade, Naissances Mystiques- essai sur quelques tzpes d’initiation, Les essays XCII, Gallimard, 4- edition, 1959

[10] Ibidem, pag. 9

[11] Ibidem, pag. 10

[12] Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, pag.21

[13] Chiar dacă printr-o anulare a „trecutului istoric” cum spune Thoreu

[14] Mircea Eliade, Nostalgia originilor, pag. 158

[15] Ibidem, pag. 149

[16] Ibidem, pag. 142

[17] Mircea Eliade, Mituri,vise, şi mistere, pag. 33

[18] Ibidem, pag. 34-35

[19] Ibidem, 146

[20] Mircea Eliade, Mituri vise şi mistere, pag. 66

[21] Ibidem, pag. 67

[22] Ibidem, pag. 68

[23] Ibidem, pag. 73

[24] Ibidem, pag. 78

[25] Ibidem, pag. 75

[26] Ibidem, pag. 105

[27] Ibidem, pag. 17

[28] Şamanii

Read Full Post »

Older Posts »