Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2007

 

ch_left_img_04.jpg

 

 

 

Introducere

În societatea de astăzi omul are din ce în ce mai mult nevoie de o redefinire a raportului său cu lumea, cu sine şi cu Dumnezeu. Această redefinire de care vorbesc se referă la o reevaluare a condiţiei şi a felului de vieţuire. Biserica din totdeauna a oferit omului toate mijloacele necesare pentru a putea realiza acest obiectiv.

Din păcate oamenii de astăzi când se gândesc la Biserică şi la tot ceea ce înseamnă ea o privesc ca un depozitar de reguli stricte, greu de îndeplinit, şi lipsite de orice logică. Dacă privim acest aspect din punctul de vedere al omului de astăzi, lucrurile pot fi foarte uşor de înţeles şi asta datorită rupturii sale de tot ceea ce înseamnă reevaluare a fiinţei sale şi raportare obiectivă la Dumnezeu.

Dar ce reprezintă această reevaluare a fiinţei şi cum poate fi ea găsită în Biserică? Lucrurile sunt foarte simple, şi anume, Biserica deţine acele mijloace care îi sunt necesare omului pentru un astfel de demers. Unul din aceste mijloace îl reprezintă asceza. Da, asceza nu este decât un mijloc prin care omul îşi poate împlini unul din obiectivele sale, acela de a-şi face aceea reevaluare a sinelui pentru a putea porni apoi drumul spre Dumezeu.

Asceza nu trebuie privită doar dintr-un anume punct de vedere, ci cuprinzând toată fiinţa umană, cu tot ceea ce are ea, aşa cum omul nu se rezumă la epidermă sau la anumite calităţi fizice sau intelectuale.

După cum aţi intuit astăzi voi încerca să abordez o temă foarte interesantă şi anume aceea a ascezei, dar nu la nivelul silogismelor, ci privită din perspectiva unui sfânt al Bisericii noastre şi anume Sfântul Afraat Persanul. Din păcate în analiza mea am pornit cu un handicap destul de serios, lipsa surselor de primă mână. Pentru analiza acestei teme m-am folosit de o traducere în limba română a omiliilor Sfântului Afraat.

În studiul de faţă voi încerca să fac o analiză a felului cum vede asceza Sfântul Afraat. Dar pentru asta mai întâi voi face o scurtă analiză a personalităţii şi vieţii lui pentru a ne putea da seama în mod obiectiv de felul în care el a ştiut să analizeze această problemă în contextul de atunci. Apoi voi face o analiză a termenului de asceză privit în antichitate şi în creştinism pentru a putea, ulterior, să fac o comparaţie între cele două viziuni. Şi un ultim subiect se va axa pe actualitatea viziunii despre asceză pe care Sfântul Afraat o poate avea în lumea secularizată de astăzi.

Asceza: constrângere sau introducere în libertate?

Societatea de astăzi se doreşte a fi una în care valorile nu au decât un ţel, acela de a produce persoanei umane satisfacţia. Totul se învârte în jurul acestui deziderat, şi anume atingerea fericirii cu orice preţ, prin orice mijloace. În acest context ne punem întrebarea ce rol mai are asceza, în minţile şi sufletele oamenilor de astăzi? Ce mai poate reprezenta aceasta pentru noi?

Dacă privim în trecut şi facem o trecere în revistă a raportării la termenul de asceză vom observa atitudinea pe care o aveau cei din antichitate faţă de asceză şi sensul ei.

În antichitate prin „şcolile filozofice, preocuparea majoră era să scape omul de suferinţă” să îi descopere cauzele acestei plăgi, iar apoi prin această „metodă” să „vindece omul de efectele nefericite ale pasiunilor”.

Ceea ce şcolile filosofice predicau într-o anumită măsură este adaptat de omul de astăzi, dar într-un mod trunchiat, şi incomplet. Spre deosebire de Şcolile filosofice antice care promovau un tip de asceză în creştinism această abordare s-a schimbat profund, mai ales, sub aspect intrinsec

Dacă în atinchitate se găsiseră toate metodele prin care omul putea fi salvat de ce înseamnă suferinţă prin aşa numitele Şcoli filosofice în creştinism lucrurile au luat o altă întorsătură.

Astfel că asceza în creştinism nu s-a rezumat la o „dietă alimentară, nici gimnastică mentală şi trupească şi nici spectacol omagial în faţa ideii de Dumnezeu sau a Intelectului absolut (cum vedem la Plotin), ci act de cult, înţelegând prin această expresie totalitatea formelor şi metodelor prin care cultivăm relaţia cu Dumnezeu.”

Spre exemplu ” în gândirea Sfinţilor Trei Ierarhi, asceza nu avea drept scop extazul şi contemplaţia, ci cunoaşterea lui Dumnezu şi mântuirea”.

Tot Sfântul Vasile cel Mare spunea :

Dacă asceza creştină preuspune credinţa în Dumnezu şi în iconomia Cuvântului, înseamnă că ea nu-şi va atinge scopul dacă va fi lăsată în voia fiecăruia. Dacă vreun om împlineşte exerciţii ascetice având consideraţie numai faţă de voia proprie şi de cugetele sale, înseamnă că este om lipsit de nădejde”

„Poruncile lui Dumnezeu au o valoare incontestabilă pentru calitatea ascezei creştine. Ele trebuie împlinite. Scriptura ne pune în faţă exemple vii care confirm că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este posibilă. Aceasta ne face să înţelegem că exigenţele ascezei creştine nu sunt imperative abstracte, ci sunt legate foarte mult de concret.”

„Asceza creştină presupune, desigur, fapte trupeşti şi activităţi sufleteşti, importante şi unele şi altele pentru împărăţia lui Dumnezeu”

Dacă în antichiatate asceza presupunea o înălţare a omului ea nu avea decât un ţel şi anume idolatrizarea şi mai accentuată a acestuia, iar Dumnezeu nu avea loc într-o astfel de context. Între antichitate şi creştinism viziunea asupra ascezei a fost cu totul diferit şi asta datorită „idealului” în jurul căreia aceasta gravita. În primul rând în creştinism „Dumnezeu este în primul plan al eforturilor ascetice” lucru care face diferenţa.

Astfel putem spune că asceza nu reprezintă decât un început al urcuşului nostru spre unirea cu Dumnezeu, dacă Îl punem pe Creator în centrul vieţii noastre, a fiinţei noastre. În caz contrar asceza se poate transforma într-o frână, într-o distrugere prin adulare a propriei personae.

 

Scurtă prezentare a vieţii şi operei Sfântului Afraat Persanul

Afraate sau Aphraate (cca. 280- 345) este cunoscut ca „primul” Părinte bisericesc siriac, „cunoscut sub denumirea de Hakkima Pharsaya – înţeleptul person, Afraates, iar după unele manuscrise Iacob”. Legat de viaţa sa avem informaţii chiar din „opera sa” unde afirmă în Omilia a – II- a că „laud pe Dumnezeu Care din eroarea idolilor m-a scos”. Pe baza acestor informaţii aflăm că mai înainte de a deveni creştin a fost păgân. Devenind creştin el „îmbrăţişează Evanghelia şi se dedică slujirii lui Hristos, ducând o viată ascetică”. Devine călugăr la mănăstirea Mar Mattay, nord de Mosul, în Mesopotamia. „Se crede că ela f ost episcope al mănăstirii Mar Matei de lângă Mosul”.

Moare ca martir creştin „în jurul anului 345” pe când rege al Persiei era Sapor (309-379), „prin tăiere de sabie”.

Opera sa cuprinde 23 de Omilii „rânduite în ordine alfabetică ” şi o omilie cu titulul „Despre ciorchine”. Opera scrisă de el a fost alcătuită în timpul „persecuţiei lui Sapor II”.

Omiliile lui Afraat sunt împărţite în două volume:

Primul volum cuprinde omiliile de la I-X:

Omilia I: Despre credinţă

Omilia II: Despre dragoste

Omilia III: Despre post

Omilia IV: Despre rugăciune

Omilia V: Despre război

Omilia VI: Despre monahi

Omilia VII: Despre pocăinţă

Omilia VIII: Despre Învierea morţilor

Omilia IX: Despre smerenie

Omila X: Despre păstori

Al doilea volum cuprinde următoarele omilii:

Omilia XI: Despre tăierea împrejur

Omilia XII: Despre Paşte

Omilia XIII: Despre sabat

Omilia XIV: Despre îndemnuri şi încurajări

Omilia XV: Despre distingerea mâncărurilor

Omilia XVI: Despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Omilia XVIII: Despre feciorie

Omilia XIX: Despre iudei

Omilia XX: Despre sprijinul săracilor

Omilia XXI: Despre persecuţii

Omilia XXII: Despre moarte şi vremea de apoi

Omilia XXIII: Despre strugure

Asceza în viziunea Sfântului Afraat Persanul

În omiliile sale, structurate tematic, găsim o bogată referinţă cu privire la asceză. În chiar dacă autorul nu se apleacă în mod direct asupra acestui termen. Nu găsim o referire exactă asupra noţiunii de asceză, totuşi omiliile sale au ca principală preocupare analiza felului în care omul se raportează la aproapele lui şi la Dumnezeu.

Vorbind despre credinţă spune:

Pentru a locui în casă se cere ajunare curată, întemeiată pe credinţă şi rugăciune curată în credinţă, potrivită pentru iubirea care este unită cu credinţa, este nevoie de milostenie făcută cu credinţă, se pretinde smerenie împodobită cu credinţă, e nevoie de castitate, de iubire în credinţă„.

Pentru a putea avea o credinţă puternică se cere o angajare totală în urmarea lui Dumnezeu, nu doar o adeziune, o simplă acceptare a unor idei. Lucrul acesta implică în primul rând ordonarea vieţii.

Sfântul Afraat nu concepe asceza doar pentru a îndeplini nişte norme externe, ci rolul acesteia este de a ne apropia de Dumnezeu.

Sfântul Post este bine plăcut înaintea lui Dumnezeu, este o comoară păstrată în ce, o armă împotriva celui viclean şi un scut care abate săgeţile vrăjmaşului […] căci postul, iubitul meu, nu stă numai în simpla abţinere de la mâncăruri şi băuturi, ci există felurite moduri de a respecta postul. Căci unii se opresc de la pâine şi apă, până ce flămânzesc şi însetează. Alţii postesc ca să rămână feciorelnici […] Alţii postesc din cumpătare; şi acesta este un post bun. Iar alţii se opresc de la carne, de la vin şi de la felurite mâncăruri….

Postul ca formă de asceză nu este privit unilateral de către Sfântul Afraat, ci cuprinde toate aspectele. Postul nu se rezumă doar la abţinerea de la mâncăruri, ci şi de la tot ceea ce ţine de viaţa omului. Sfântul Afraat, referindu-se la această formă de asceză, nu înţelege pe cel care nu se dedică total acţiunii sale ascetice, ci doar o acceptă ca o simplă acţiune de moment:

„…dacă un om se abţine de la toate lucrurile mai sus numite dar din când în când săvârşeşte într-o anumită privinţă o abatere, postul nu-i va mai fi socotit post„.

Încadrarea în învăţătura Bisericii legată de rolul ascezei în viaţa creştinului o vedem din momentul în care el afirmă că dacă „cineva întrerupe postul constrâns de foame, n-a săvârşit un foarte mare păcat; cine a făgăduit însă a se abţine de la toate acele lucruri şi apoi cutează să calce fie chiar numai una singură din obligaţii înfăptuieşte un păcat grav şi nu unul neînsemnat”.

Asceza la Sfântul Afraat ţine cont de context, mai precis de modul în care aceasta este urmată, şi nu de împlinirea oarbă a unei legi. Totuşi nerespectarea unei astfel de angajări totale duce la năruirea întregului edificiu construit.

În demersul său de a arăta importanţa ascezei Sfântul Afraat aduce o mulţime de argumente din Vechiul Testament:

Astfel a devenit postul ninivitenilor un post curat, care a fost primit deoarece s-au întors din căile lor cele rele şi de la jaful mâinilor lor. De aceea a fost primit postul ninivitenilor cu bunăvoire şi nu s-a asemănat cu postul israelitenilor prin care s-a vărsat sânge nevinovat. […] Oare de ce, iubitul meu, a postit Daniel în acele trei săptămâni, rugându-se şi implorând pe Dumnezeu? Căci nu nise aduc la cunoştinţă să mai fi postit înainte vreme. […] postul lui Daniel, plăcut lui Dumnezeu, a pus capăt captivităţii celei de şaptezeci de ani a poporului său!„.

Vorbind de rugăciune Sfântul Afraat leagă acest act de curăţie. Curăţia ca rezultat al ascezei nu se poate rezuma doar la un act exterior, ci trebuie să cuprindă toată fiinţa omului de aceea „curăţia inimii este o rugăciune superioară tuturor celorlalte rugăciuni ce sunt rostite cu glas tare […] puterea ei este întru totul biruitoare ca şi puterea postului curat„. În sprijinul afirmaţiei sale Sfântul Afraat aduce argumente din Vechiul Testament, mai ales, în cazul acesta, vorbind de Abel şi de jertfa sa primită de Dumnezeu.

Pocăinţa autorul o vede legată foarte strâns de mărturisire şi de asceză. El spune:

O, voi care sunteţi echipaţi cu armura lui Hristos, deprindeţi-vă a câştiga prada de război, pentru ca să nu fiţi biruiţi şi să nu vă faceţi de ruşine în lupte! Potrivnicul vostru este viclean şi perfid, însă armura lui nu are tăria egală cu a noastră. Trebuie, aşadar, să ne luptăm cu el şi să-i capturăm armura şi aceasta nu dormind, ci priveghind„.

Când vorbeşte despre post ca formă de asceză ţine să accentueze importanţa pe care o are partea spirituală. Postul are importanţă şi cu adevărat efect dacă toate simţurile sunt într-un fel cuprinse în acest act ascetic, nu numai pântecele sau o altă parte a persoanei. Astfel un lucru pe care îl scoate în evidenţă Sfântul Afraat este şi oprirea de la „ocări şi blesteme” că şi aceasta are la fel de mare importanţă ca postul alimentar, poate chiar mai mare:

Ia aminte, iubitul meu, şi cunoaşte că este un lucru minunat când omul îşi purifică inima, îşi ţine limba în frâu, îşi păstrează mâinile departe de rău, mai scurt spus, face toate pe care ţi le-am enumerat pânaă acum. Căci nu se cuvine să amestecăm mierea cu amărăciunea. Când cineva, aşa dar, se opreşte de la mâncare sau băutură, el nu trebuie să lase ocările şi blestemele să se apropie de post. Căci există o singură uşă la casa ta, care e templu al lui Dumnezeu, şi nu se cade ca pe aceeaşi uşă pe care intră Domnul să iasă gunoi şi glod. Omul, prin urmare, să-şi păzească cu mare grijă gura pe care intră Fiul Împăratului, oprindu-se de la toate păcatele şi pregătindu-se astfel să primească trupul şi sângele lui Hristos„.

Ca toţi Sfinţii Părinţi sesizează rolul pe care îl are actul ascetic în formarea şi ridicarea omului către Dumnezeu. Alături de celelalte acte ca milostenia, asceza reprezintă modul în care omul încearcă să se ridice spre Cel Care l-a adus la existenţă. Însă această asceză nu se poate rezuma numai la anumite aspecte ce ţin de viaţa omului, ci ea trebuie să cuprindă întreg omul.

” Asceza creştină presupune […], fapte trupeşti şi activităţi sufleteşti, importante şi unele şi altele pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Şi Sfântul Afraat merge pe aceeaşi idee a faptului că asceza fără o angajare în împlinirea virtuţii şi respectare a adevarului de credinţă nu duce la rezultatul dorit:

” Căci, iată şi ereticii, aceste vase ale răutăţii, postesc şi-şi mărturisesc păcatele; dar nimeni nu-i răsplăteşte pentru aceasta. Cine oare să-i dea răsplată lui Marcion fiindcă nu-L recunoaşte pe Creatorul nostru a fi Cel bun? Cine oare să-i răsplătească postul lui Valentinus care proclamă că are mulţi zei şi că cel mai desăvârşit Dumnezeu nu poate fi nici numit cu gura nici cunoscut cu gândul? […] Iată, toţi aceştia postesc, însă postul lor nu este primit„.

Concluzii

Viziunea Sfântului Afraat despre asceză nu reiese dintr-o anume operă tematică dedicată unui astfel de demers, ci din întreaga sa lucrare. De fapt asceza la Sfântul Afraat cuprinde un loc central şi asta datorită vocaţiei sale de monah. Ne putem pune întrebarea pertinentă Care este actualitatea unui astfel de demers astăzi, în societatea noastră?.

Pentru a putea da un răspuns mai întâi trebuie să precizăm că învăţătura despre asceză cuprinsă în opera sa se încadrează în linia trasată de Biserica noastră. Actualitatea viziunii Sfântului Afraat este evidentă datorită felului în care raportează asceza la viaţa omului şi la construcţia lui. În ziua de azi „ne confruntăm cu un fenomen foarte interesant: ortodoxul secularizat a început să nu mai facă distincţie între credinţa Bisericii Ortodoxe şi alte credinţe; între asceza creştină şi alte forme ascetice. Pentru el „toţi cred într-un Dumnezeu.”

Aflat într-o astfel de confuzie omul de astăzi trebuie să găsească acele resorturi care să ii dea adevărata orientare spre ceea ce înseamnă asceză ca act de nu numai de „renunţare, nu numai disciplină, nu numai riguoare, nu numai extaz şi contemplaţie, ci şi închinare, progres în relaţia cu Dumnezeu, sfinţire, biruinţă a patimilor şi triumf smerit asupra diavolului.”

Într-un asftel de context învăţăturile Sfântului Afraat sunt cât se poate de necesare deoarece, printr-un limbaj viu şi argumentat arată omului, din orice timp ar fi el, adevăratul sens al vieţii creştine, simplitatea vieţii dar şi finalitatea ei, unirea cu Dumnezeu.

„Acestea sunt faptele credinţei care se sprijină pe piatra cea adevărată, care este Mesia, pe care se ridică orice clădire[…]dacă tu citeşti şi înveţi faptele credinţei, te vei asemăna acelui pământ cultivat în care a căzut sămânţa bună, îndoit, întreit. Iar când vei merge tu la Domnul nostru, te va numi sluga cea bună, înţeleaptă şi credincioasă, care, pentru credinţa lui cea mare, a intrat în Împărăţia Domnului Său (Mt. 25, 21 şi 23; Lc.19, 17).”

Bibliografie generală

 

  1. Afraat Persanul, Sfântul, Îndrumări duhovniceşti, , traducere şi prezentare de Pr. Prof. Mihail Gh. MILEA, în colecţia, Comorile Pustiei, alcătuită la iniţiativa unor monahi români de la Sfântul Munte Athos, apare cu binecuvântarea IPS Nicolae, Mitropolia Banatului,Editura Anastasia, Bucureşti, 1998
  2. Bailly, M.,A., Abrege du dictionnaire GREC – FRANCAIS, librairie Hachette, Paris, 1980
  3. Remus Rus, prof.,dr., Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura LIDIA, Bucureşti, 2003
  4. Răducă Vasile, Pr.,Prof., Dr., Asceza păgână şi asceza în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, anul univ. 200-2005, editura. Universităţii Bucureşti, (anul IV), 2005
  5. Wright, William, Istoria Literaturii Creştine Siriace, Traducere şi introducere Remus Rus, Editura Diogene, 1996

    Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

 

În cele ce urmează o să vă prezentăm un articol al domnului Şerban Orescu, din ziarul Ziua, nr.4020 din 29 august 2007, privitor la rolul si importanta religiei in scoala romaneasca, dar si solutii la actualele probleme legate de acceptarea  ei ca materie obligatorie pentru tineri.

 

 

1188328982.jpg

„Dezbaterea privind predarea religiei in scoli este legata nu numai de legea in curs de pregatire, ci si de deficitul moral din societatea romaneasca, deficit care, la randul lui, potenteaza imoralitate, criminalitate, cinism si (de ce sa n-o spunem?) coruptia cea de toate zilele…

Dupa cum se stie, comunistii au eliminat invatamantul religiei din scoli… Acum se pune problema reintroducerii lui. Cum anume? Un sondaj de opinie publicat de Agentia „Hot News” arata ca 65 la suta din populatia tarii este in favoarea reintroducerii religiei ca materie obligatorie in scoli, cu o anumita diferentiere: 35 la suta pentru religia propriu-zisa, 30 la suta doar ca istorie a religiilor. Impotriva religiei in scoli s-au pronuntat doar 33 la suta din repondenti iar 2 la suta au raspuns ca problema nu-i intereseaza.

Iata ce isi aminteste un intelectual de marca, precum doctorul Ion Vianu, despre religia predata in scoli pana in 1947:

– predarea se facea de preoti si se oprea la sfarsitul cursului inferior din liceu; studierea religiei (in speta a celei ortodoxe) incepea inca in clasele primare cu evangheliile si se continua cu Istoria Bisericii, cu accent pe ortodoxie si istoria Bisericii Romane.

– elevii de alte religii decat cea ortodoxa erau, in principiu, scutiti de frecventa, dar puteau participa la cursuri, daca doreau acest lucru.

Se dadeau note, dar nu existau nici corigente, nici repetentie…

Motivele pentru care predarea religiei este o necesitate nu sunt legate doar de credinta: religia si simbolurile ei sunt omniprezente. Ori, cum scoala este un mijloc de raspandire a culturii, predarea religiei in scoli constituie un imperativ. In al doilea rand, religia il face pe om mai bun (desi trebuie adaugat ca fanatismul religios constituie o pata in istoria omenirii). Nu mai putin, insa, popoarele Europei occidentale au in urma o indelungata educatie religioasa si morala patronata de biserica.

„Dusul la biserica”, desigur important, isi gaseste, pe de alta parte, complementul firesc in predarea religiei in scoli; la fel, educatia morala.

Ion Vianu pune accentul mai ales pe cursurile de istoria religiei; in ce priveste cunostintele specific religioase – scrie dansul -ele n-ar trebui predate neaparat in scoli, ci pe langa lacasurile de cult, parintii urmand sa hotarasca, in functie de apartenenta, la o anumita confesiune daca sa-si trimita sau nu copiii la catehism, catehism finantat de stat, in intelegere cu reprezentantii bisericilor si neutrale politic.

Se pune intrebarea, insa, daca in lipsa scolii ca suport institutional – atare cursuri vor fi suficient frecventate….

Exista, de aceea, parerea ca model pentru predarea religiei in scoli ar putea fi organizarea existenta pana in 1947, inaintea venirii comunistilor la carma…”

Articolul îl puteţi găsi şi aici

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

De curând am avut ocazia să citesc cartea părintelui Florin Botezan „Sfânta Liturghie-cateheză desăvârşită” în care autorul în 423 de pagini face o radiografie a Sfintei Liturghii, centrul cultului ortodox, punând în acelaşi timp pe tapet şi probleme cu care se confruntă cultul astăzi în raport cu ceea ce găsim în primele veacuri creştine.
Cartea este structurată în patru mari capitole, în fiecare din ele analizându-se gradual evoluţia Sfintei Liturghii din perspectiva raportului cult-cateheză.

În capitolul 1 se tratează succint despre Descoperirea lui Dumnezeu omului şi activitatea catehetică a Bisericii:
„Biserica este aşadar viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt, este poporul cel nou al lui Dumnezeu pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adunat, răscumpărat şi sfinţit şi l- aocnsacart pentru a-L mărturisi pe El în lume şi în faţa lumii.[…] Duhul Sfânt este Cel Care Îl face prezent pe Hristos în Biserică împlinind opera Sa Mântuitoare.(p. 38)
Biserica ne dăruieşte o educaţie duhovnicească, nestricăcioasă, pentru veşnica şi fericita împreună-împărăţirea omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi în ceruri.”(p 41)
„Catehizarea este o educaţie spre mântuire reaşezată de Biserică şi în Biserică ce angajează omul în pocăinţă spre înnoire şi urmăreşte creşterea duhovnicească a acestuia în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte mădulare ale Bisericii”(p.46)

În capitolul 2 autorul încearcă o prezentare a cultului divin cu rolul lui în catehizarea creştinului. El evidenţiază rolul cultului în „experierea adevărurilor creştine prin mijlocirea închinării aduse lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, Biserica, în mod simbolic şi real”(p55)
În viziunea părintelui Florin Botezan cultul nu se rezumă la nivelul cognitiv ci „ne conduce la cunoaşterea existenţială, prin experienţă, a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică. Împărăţia lui Dumnezeu, căreia cultul ne face părtaşi, este, -spune autorul- potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, „cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unitatea cu El şi viaţa întru El””(pag 55).

Adâncind acest aspect părintele evidenţiază, citându-l pe pr. prof. Bria rolul simbolului în acest cadru subliniind faptul că „Sfânta Liturghie <<nu este un simplu cadru emoţional şi estetic şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. De aceea ea însăşi pregăteşte şi afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei>>”(p. 78) Astfel „întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.(p. 78)

În acest context „Sfânta Liturghie este Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hritos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup a lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu”, deci aspectul de Taină, iniţiatic. Tot părintele compară Sfânta Liturghie ca o actualizare „nu numai a jertfei şi învierii lui Hristos ci si o continuare a Cincizecimii, o Cincizecime continuă, Cincizecimea fiind tocmai evenimentul unic şi permanent , adică noul mod de prezenţă a lui Hristos în comunitatea eclezială”( Pr. Bobrinskoy, Taina Bisericii apud p. 83)

În următorul capitol face o prezentare a evoluţiei structurale a Sfintei Liturghii de la Cina cea de Taină până la Liturghia actuală, evidenţiind diferenţele şi aspectul catehetic care a rămas ca cel mai important după cel tainic.
În următoarele părţi autorul face o introspecţie asupra împărţirii Sfintei Liturghii evidenţiind abaterile de astăzi ce sunt necanonice şi periculoase. Unul din acestea îl reprezintă rostirea predicii, imediat după citirea Sfintei Evanghelii:

„Mutarea predicii la sfârşitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calităţii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăşurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârşit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scoţând predica din contextul Sfintei Liturghii şi aşezând-o după momentul cuminecării aceasta îşi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăşire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existenţei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminearea predicii din Liturghie ci la reconstituirea actului predicatorial, la căutarea mijloacelro prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul său hirotonit, adunării euharistice”(p. 240) În acest sens autorul aminteşte şi de hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R din octombrie 1950 care obligă preoţii la respectarea locului predicii după Tradiţia Bisericii.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare şi pe care autorul îl subliniază foarte bine îl reprezintă eroarea prin care anaforaua liturgică este citită în taină şi nu cu voce tare:

„Principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi credincioşilor.[…] Rugăciunile Liturghiei, cu excepţia celei rostite de preot în timpul Heruvicului, sunt alcătuite la persoana întâi plural arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biserici.[…] Împreuna slujire implică înţelegerea a ceea ce se petrece, căci <<a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva>>. Aceasta a făcut ca rugăciunile Liturghiei nu numai să aibă un accentuat caracter catehetic ci să fie şi adevărate explicaţii ale ritualurilor şi momentelor Liturghiei”(p243). Autorul observă că după secolul V-VI din „motive ce nu ţin de esenţa Liturghiei au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni, începând cu anaforaua liturgică, rugăciunea principală a Liturghiei. Acest proces s-a desfăşurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinţeze. Din contră singura reglementare în acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împăratului Iustinian care poruncea <ca toţi episcopii şi preoţii nu în taină ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor să facă dumnezeiasca proaducere>. „(p244). Acest lucru, afirmă autorul, a dus la o ascundere a clerului faţă de credincioşi şi o depărtare a acestora de întreaga iconomie a Sfintei Liturghii. Astfel autorul precizează :”Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea nostră de înţelegere, copleşitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăşeşte viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu”(p244). În sprijinul acestor afirmaţii autorul aduce şi pe Sfântul Ioan de Kronstadt care spune: „ar fi mult mai interesant şi mai folositor pentru mintea şi inima creştinuliu ca el să cunoască întreg cuprinsul Liturghiei, toate rugăciunile şi laudele înălţate către Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mântuitorul”(la „Liturghia cerul pe pământ…pag. 159”)

În continuare autorul continuă introspecţia făcând o analiză amânunţită a tuturor etapelor din timpul Sfintei Liturghii cu toate aspctele şi frumuseţile lor.

Sper să vă fi stârnit curiozitatea de a citi această carte, plecând de la ideea dorinţei dumneavoastră de a cunoaşte mai bine slujba cea mai importantă a cultului Bisericii noastre Ortodoxe, şi astfel, de a îndepărta din faţa ochilor păienjenişul neştiinţei.

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Se pare că în urma discuţiilor cu sindicatele s-a ajuns la o concluzie provizorie conform căreia religia va fi studiată în învăţământul preuniversitar, dar nu ca materie obligatorie:

Ştirea o găsiţi postată aici
Oricum, după cum evoluează lucrurile nimic nu va putea fi previzibil

 

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Albert Camus spunea: „ziaristul este istoricul clipei”. Clipa pentru un ziarist reprezintă o eternitate deoarece el este maestrul care ştie să o despice, să-i dea culoare, să o îmbrace în forme frumoase atât ca aspect cât mai ales ca şi conţinut. El cunoaşte tehnica de a face cuvintele vii să îşi atingă ţinta. Acesta este ziaristul. Cu toate acestea în mass-media românească foarte puţini dintre ziarişti mai au simţul şi decenţa de a-şi pune în valoare talentul în scopuri nobile şi anume în aflarea adevărului.

Din păcate ziaristul de astăzi a uitat ce înseamnă să fii maestru al pixului, a uitat ce este aia responsabilitate şi datorie faţă de cititori. De multe ori ziarele au devenit un fel de munţi de gunoaie de cuvinte, iar ziariştii gunoieri ai cuvintelor. Imoralitatea ca vocaţie gazetărească a devenit o rampă de lansare pentru aceştia. Totul este eligibil atâta timp cât prinde la public şi este gustat de acesta. Numai am respect de mamă, de tată, de Biserică, de Dumnezeu, de cititor atâta timp cât am rating şi priză la un anumit public. Este jalnic ce se întâmplă.

Cu puţine excepţii ziarele au devenit centre de compilări, unde investigaţia nu mai are accent. Ziaristul nu se mai duce în focul evenimentelor pentru a extrage de acolo, cu adevărat, informaţia şi de a o pune pe masa cititorului. El deschide calculatorul,se duce pe fluxurile de ştiri şi compilează la greu pentru următorul număr al ziarului. Aşa se naşte azi o ştire, un articol. În ultimul timp ziariştii au migrat de pe pagina ziarelor pe „pagina” TV-ului unde îşi continuă meseria. În principiu un lucru bun şi nobil deoarece audio-vizualul are mult mai mare priză la public decât suportul scris. Problema nu stă în asta, ci în faptul că mulţi dintre ei au plecat din redacţiile ziarelor la talk-show-uri cu aceleaşi metehne, cu aceleaşi superficialităţi şi angoase. Erijându-se în justiţiari prezintă ştirea la adresa unor oameni sau grupuri de oameni ca o sentinţă . Ştirea nu mai este o simplă informaţie, ci sentinţă definitivă fără drept de apel.

Într-un astfel de context ne putem pune întrebarea: Mai avem nevoie de ziarişti? Răspunsul pe care eu îl dau este afirmativ. Motivul principal îl reprezintă nevoia de informaţie, dar una corecta şi nepărtinitoare. Avem nevoie de ziarişti oneşti, cinstiţi, cu bun simţ şi cu acea conştiinţă a responsabilităţii.

 

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Azi de dimineată am citit un articol al unui ziarist obscur pe nume Dragoş Bucurenci. Nu obişnuiesc să îi citesc articolele pe motiv că sunt destul de slabe şi părtinitoare. Articolul, scris cu un ton răstit şi cu adresă, pune la zid anumite materii din curricullum naţional, la care individul era posibil corigent, şi anumite categorii sociale, în principal cadrele didactice şi preoţii. Ziaristul cu „obiectivitate” arată cât de stresantă este ora de religie, cea de educaţie tehnologică sau cea de latină. Cu fraze din fundul gândirii individul, din întâmplare ziarist, „evidenţiază” constrângerea intelectuală la care era supus „căpuşorul” lui de „popa burtosul”sau profesorul complexat de tehnologică şi cât de redusă la tăcere era mintea lui însetată de cunoaştere.

Domnul ziarist cu un limbaj greu de calificat pentru o astfel de demnitate îi reduce la tăcere pe toţi cei care au o astfel de meserie, de profesor şi predau religie, tehnologică sau biologie.

Acest articol care nu e singular în presa românească reprezintă un model a ceea ce a ajuns ziaristul român.

În cele ce urmează o să reproducem integral articolul respectiv din Evenimentul zilei, nr 4913, luni 27 august 2007:

„BUCURENCI: Stapanul cruciulitelor

27 August 2007
Dragos Bucurenci

Dragos Bucurenci: „N-as putea spune ca in topul tampeniilor inutile invatate in scoala generala orele de religie ocupa primul loc”.
Cred totusi ca se califica undeva intre primele cinci, cam dupa orele de lucru manual. Profesorul de „educatie tehnologica” (va jur, asa se numea!), un ins in personalitatea caruia viata impletise din belsug veleitati literare si frustrari profesionale, ne-a invatat un trimestru intreg cum sa fabricam siguranta fuzibila.

Niciunul dintre parintii sau profesorii nostri nu era de parere ca ne foloseste la ceva ora in care frecam cu smirghel o sarma de cupru, dar cu totii gaseau cat se poate de firesc sa castige cineva o paine in vreme ce noi pierdeam timpul. Cand s-a plictisit de lectiile de atelier, profesorul a inceput sa ne scoata la diverse activitati cultural-educative, cum ar fi spartul ghetii din fata scolii si curatatul zapezii de la intrarea profesorilor.

Ca sa scap de corvezile dascalului de „educatie tehnologica”, am cerut sa fiu transferat la grupa de fete. Aici, activitatea era macar pitoresca: se cosea goblen. Desigur, goblenul il coseau acasa mama sau bunica, iar orele erau, de fapt, prilej de chiul. Pe profesoara de lucru manual am iertat-o: ea macar castiga o paine in vreme ce-i dadea o ocupatie bunicii.

Pe langa aceste incredibile incursiuni in Absurdistanul scolii romanesti, orele de religie abia daca reuseau sa mai indigneze pe cineva. Faptul ca un popa burtos ne punea sa scriem dupa dictare cateva elucubratii dintr-o carte de invatatura crestina, pentru ca apoi sa ne asculte recitand tema invatata pe de rost, se incadra destul de bine in peisajul suprarealist al orelor petrecute la scoala.

Nici macar faptul ca incepeam ora recitand cu fata spre terenul de fotbal o rugaciune rimata nu ni se parea cu totul neobisnuit. In anii aceia, incepeam frecvent orele intonand imnul national, o reminiscenta penibila din anii cand alimentele si patriotismul se dadeau pe cartela. Asa ca ne intorceam disciplinati spre fereastra si recitam in cor urmatoarea incantatie: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, Noi pe Tine Te rugam, Lumineaz-a noastra minte, Lucruri bune sa-nvatam! Ca Tu esti Stapanul Lumii si al nostru Tata esti, Toate lucrurile bune Numai Tu le implinesti!”. Uite ca n-am uitat-o…

Ce ma amuza la aceasta amintire cu parfum de prostie si de tamaie e ca era singura data cand vorbeam la scoala despre procesul invatarii. In 12 ani de invatamant obligatoriu, cu nicio alta ocazie n-am discutat despre cum se petrece miracolul acesta prin care dascalul ii transmite elevului o parte din stiinta si din priceperea sa. Banuiesc ca n-am facut-o pentru ca pe foarte putini dintre dascali ii preocupa cu adevarat aceasta problema. Ceilalti par ferm convinsi ca totul se rezolva cu o dictare de-o ora si o tema kilometrica pentru acasa.

Abia la ora de religie am aflat cum stau cu adevarat lucrurile: in vreme ce profesorul dicteaza, Doamne Doamne aprinde un fel de reflector divin cu care ne lumineaza mintea si astfel devenim cu vremea mai intelepti. Era sa zic si „mai buni”, dar tot la ora de religie am aflat ca nu merita sa te chinuiesti sa faci lucruri bune, pentru ca treburile astea cad tot in sarcina tipului cu reflectorul.

Asa ca nu ma mira si nici nu ma revolta dorinta cultelor religioase din Romania, care cer reintroducerea religiei in scoala ca materie obligatorie. E greu de crezut ca ceva mai poate pune cruce reformei educatiei, Dumnezeu s-o ierte. Sa se faca, deci, religie, daca interesul national o cere. Bine macar ca nu se mai coase goblen.”

Aici va dau si linkul către blogul domnului ziarist

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Imaginile sunt fotografiate de către noi, în catacombele din Roma şi nu numai, în anul 2000

catacomba_3_sf-altar.jpg

catacomba_1.jpg

catacomba_2.jpg

Aici este locul în care au stat legaţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel înainte de martiriu:

martiriaj_sfappavel-si-petru.jpg

Masterand Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Older Posts »