Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Opinii’ Category

nobel

***

Decernarea premiului Nobel, anul acesta, unei scriitoare născută pe pământ românesc, a reaprins în inimile multora dintre conaţionali complexul nestăvilit de locuitori pe aceste tărâmuri.

Cu mic cu mare, fiecare a început a arăta cât de importanţi sunt românii pe plan mondial de au reuşit prin doamna Herta Muller sa câştige ditamai Nobelul.

Daca acum ceva timp nu reuşisem sa prindem Oscarul printr-un film ce i-a oripilat si pe americani, acum, hop, doamna Muller a devenit erou national.

Din pacate, aplecandu-ne asupra subiectului, am dat de altceva: Nobelul a fost decernat unei doamne , care, in interviurile date si-a aratat sincer scarba fata de locul de unde a plecat.

Atunci, unde este Nobelul niciodata apucat de ai nostri?

Un raspuns il puteti gasi in acest comentariu scris de părintele Dorin:

„În germană și în engleză. Un nume: Herta Müller, cu care am făcut cunoștință prin TV acum două seri?, pe TVR 1, pe la 12 noaptea…într-un interviu despre intrarea securiștilor în casa ei, timorarea ei, ameințarea ei și plecarea ei în Germania. O femeie în vârstă, încă frumoasă, îmbrăcată în negru, care vorbește, acum, cu greutate, româna…a luat premiul Nobel.

Dar nu am citit nicio carte a ei…și, sincer, nici nu îmi vine să citesc vreuna (s-ar putea să fie o pierdere pentru mine). Am mai încercat câțiva premiați cu Nobel pentru literatură de-a lungul timpului…și am plecat cu gust amar. E ca festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur…unde nu sunt toți sau cei mai buni cu glas din România sau din lume…ci, doar cine e pe listă…

Academia X te propune, organizația profesională cutare…și cine iese, iese, pe diverse motivații, ceea ce nu înseamnă că premiul te face mai mult sau mai puțin scriitor.

Homer, Sfântul Pavel Apostolul, Shakespeare, daVinci nu au luat premiul Nobel niciunul…dar eu îi citesc pe oamenii ăștia, îi văd în opera lor…cum, tot spre regretul meu, nu știu mai nimic de d-l Nobel, care a inventat dinamita, adică moartea explozivă.

Nu știu și poate că nici nu vreau să știu. Sau, dacă oi citi ceva, cândva, undeva…și nu e nimic extraordinar? Am problema asta în ultimul timp: și dacă plec cu mâna goală de la pomul lăudat de toți?

Știu fobia scriitorilor români că sunt prea regionali, prea neștiuți, prea netraduși, preaneiubiți, preanepremiați…dar nu am înțeles-o niciodată. Cred că scriitorul trebuie să scrie, să aibă ce lăsa sub ochii altora…și mai puțin cu premiul! Ce are Nobel dinamitarul cu…literatura? Cât de bună îmi face literatura, dacă ea și înainte și după Nobel sau Effel e tot la fel?

Numai că acum, doamna Herta, va fi plimbată ce va fi plimbată prin ziare și televiziuni, acum, săptămâna asta…apoi o vor lăsa în singurătatea ei…din care s-a născut literatura ei, după cum spunea…și cu care se va alege. În orice caz premiul Nobel ăsta, cu sigranță, costă mai puțin decât un film porno la money-money sau decât un film cu Stallone 5 sau decât un tir cu stupefiante.

Literatura nu va fi mai literatură dacă nu o scrii…și dacă nu are cine s-o citească. Literatura va fi numai pentru cei care o vor citi și pentru cei care au scris-o. Pentru ceilalți e ca steaua care a fost și nu e. Tocmai de aceea Nobelul e egal cu zero, dacă doamna Herta nu lasă vreo 50-80 de cărți în urmă și dacă nu va avea 50-80 milioane de cititori într-un an, ca, spre exemplu, revista Playboy sau desenul animat cu rozătoarea albastră. Și, mai ales, dacă nu va avea cărțile la nivel online.

Pentru că, după cum o știu acum toți…după ce va muri…o vor știi și mai inexistent de mulți.

Asta nu înseamnă că nu mă bucur pentru dumneaei sau că nu mă simt bine, că ea, germano-românca, ne reprezintă, într-un anume fel, și pe noi. Însă nu vreau nici să se înțeleagă faptul, că mă bucur să mă îmbăt cu apă chioară sau că nu înțeleg viitorul cărții, al valorilor culturale sau soarta lor în postmodernitate.

Cartea în postmodernitate, după cum ați văzut-o la supermarket, poate sta lângă borcanul cu gem sau lângă chiloții tanga…și o iei de acolo, o arunci într-un coș, la casă o scanează într-o indiferență totală de valoarea ei și o duci acasă, o ții pe raft, o răsfoiești în vreo trei zile și apoi ți-o aruncă fiica ta, cititoarea, la coș, după ce nu mai ești…și acesta e circuitul cărții în istorie.

Trebuie inventat însă un circuit mult mai delicat, unde aceste cărți să rămână pentru totdeauna…și tehnologia actuală și a viitorului cred că deja a rezolvat sau va rezolva asta. Vom avea toată biblioteca lumii, cu miliarde de volume într-un pătrățel de un centimetru și cu greutatea de 50 gr….și asta e…mintea lumii! O iei în buzunar și pleci, o vor avea toți…însă fiecare va citi ce va dori și pe cine va dori…și cam asta e lumea! Până când vom renunța și la pătrățel, mutându-ne la o viață în slava lui Dumnzeu, unde cărțile vom fi noi înșine…și nu aceste proteze de hârtie sau de material inteligent.”

Articol scris de Parintele Dorin Picioruş

Read Full Post »

91_1

***

Diversitatea este inteleasa astazi ca un fel de ciorba in care se pot pune cat mai multe ingrediente pentru ca la sfarsit toata lumea sa fie satisfacuta.
Exista impamantenita printre noi frica de a spune lucruri ce nu se incadreaza in logica cotidiana sau nu sunt in ton cu moda societatii.
In momentul in care incerci sa abordezi altfel de subiecte esti imediat apostrofat, sau evitat subtil.
Nu ma refer la teme injurioase sau de joasa speta, ci la probleme reale, cu impact serios asupra modului de a gandi si a infaptui.
In acest context grupuri de persoane discuta fara puterea de a gasi solutii problemelor, ci doar de a le constata si atat.
Daca vii si propui altceva sau o iei contra curentului de opinie imediat esti etichetat ca taliban sau partizan cu necuratul.
Ori, solutia nu vine decat atunci cand problemele sunt spuse in fata, transant si clar, fara echivocuri, neimplicand neaparat grobianisme.
Diversitatea implica nu sincronizarea ideilor, ci abordarea problematicii din unghiuri diverse.

Bogdan

Read Full Post »

287

***

“Biserica Ortodoxă Rusă îndeamnă la creşterea nivelului cultural al dialogului pe Internet.

„Aceasta se referă atât la bloguri cât şi la diferite declaraţii publice. Astăzi cultura, din cauza anonimatului, în anumite segmente ale comunităţii digitale, devine anti-cultură”, a spus şeful adjunct al Departamentului pentru Relaţii externe al Patriarhiei de la Moscova, arhipăstorul Vsevolod Chaplin, în cadrul unei mese rotunde.

În aceeaşi idee, mulţi dintre colegii săi, preoţi, având şi ei bloguri personale pe net, au fost avertizaţi asupra nivelului scăzut al discuţiilor existente, tocmai datorită dublării persoanei, cu una virtuala, sub anonimat.

„Cred că este normal şi foarte bine atunci când un preot, ca predicator şi împăciuitor, misonar în orice segment informaţional, răspunde la problemele oamenilor şi le dă sfaturi”, a spus pr. Vsevlod.

Dar el este convins de faptul că preotul ar trebui să acţioneze în numele lui „şi nu să se dubleze pe sine, cu o a doua persoană virtuală”.

(C.f. Sursa)

Preluat de Bogdan Ioan

Read Full Post »

scris

***

Oratoria ca  şi scrisul sunt două modalităţi de a te exprima, de a te exterioriza, de a putea să împărtăşeşti şi celorlalţi realităţile tale.

Totuşi, spre deosebire de oratorie scrisul rămâne în istorie. Chiar dacă a vorbi implică o dexteritate deosebită şi o limpezime a ideilor desăvârşită, scriitura este totuşi cea care dăinuie, cea care lasă urme.

Când scrii se mai întâmplă un lucru extraordinar, ideile care vin ca flux întăresc realităţile tale şi te fac să-ţi câştigi încrederea faţă de tine.

Scrisul dă loc limpezimii ideilor pentru că există timpul de a fi decantate, exprimate sau retrase.

De aceea când îţi expui ideile în scris şi responsabilitatea cuvântului este direct proporţională cu ceea ce exprimi.

A scrie şi a te ascunde în spatele necunoaşterii realităţii vis a vis de un fenomen sau personaj este o minciună.

Minciuna vine din faptul că atunci când îţi expui ideile claritatea gândirii tale te trădează, îţi arată adevărata faţă, adevărata personalitate.

Nu poţi scrie absolut inconştient, neresponsabil, nu poţi pretinde lucrul ăsta de la tine, decât dacă eşti un mincinos sau un şarlatan.

Trădarea vine din lipsa alibiului, a unei împrejurări ce te scuză.

Când vorbeşti fenomenul este cu totul altul. Atmosfera, trăirile tale, realităţile din clipa aceea te pot face să greşeşti, să-ţi expui ideile nu tocmai conform cu ceea ce ai vrut să transmiţi. Lucrul acesta reprezintă un adevăr.

Cu toate acestea oratoria, îţi trădează propriile mărunţişuri, propriile defecte sau calităţi care ajută sau nu la transmiterea mesajului.

Sunt oameni care, datorită micilor artificii devin credibili chiar dacă în realitate sunt nişte şarlatani, sau oameni care, chiar dacă spun adevărul felul în care îl spun îi prezintă într-o lumină palidă.

Aşadar, diferenţa dintre cele două feluri de exprimare a unui adevăr vin în sprijinul scrisului pentru că el trebuie bazat pe argumente solide nu doar pe vorbe, pe când exprimarea orală lasă loc interpretării.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

Domnul Florian Bichir ne vorbeşte, în ediţia de astăzi a cotidianului „Evenimentul zilei” despre „Shopping contra Înviere„:

A vizita locuri cât mai exotice, cât mai îndepărtate – ca să nu spun vorba aia ţărănească – unde şi-a înţărcat dracul iapa – a devenit o nouă modă. Setea de cunoaştere după 50 de ani de comunism e firească. Nu am visat ani întregi cu ochii deschişi cum în democraţie ne vom plimba pe malurile Senei, cum vom căsca gura la eterna Romă, cum ne va amorţi gâtul privind spre Capela Sixtină? Sau ne vom bronza în ritm de sirtaki în albastrul intens al Egeei? Pe cât de avid sunt să cunosc locuri cât mai minunate, pe atât de retrograd sunt când vine vorba de a petrece Sărbătorile creştine altundeva decât acasă. Ce să caut de Paşte – în cea mai frumoasă zi a anului – prin supermarketuri, în căutare de reduceri? Să zac prin hoteluri de mâna a patra şi să mănânc prin benzinării, pe marginea autostrăzilor? Pot face asta tot anul.

Uite aşa, spre nefericirea mea, am ajuns să-i dau dreptate unui securist bătrân de la paşapoarte, care te refuza frumos cu texte patriotarde: „Unde să pleci, copilule? Ai văzut Moldoviţa, Suceviţa, Putna? Nu-ţi cunoşti ţara şi vrei în străinătate? Asta nu se poate“.

Anul acesta a îngăduit Dumnezeu şi am ajuns la Mănăstirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus. Frumuseţea e greu de descris. Ascuns sub streaşina Munţilor Făgăraş, sfântul lăcaş e un colţ de rai. Albă şi mirosind a duh curat, biserica domină peisajul, pare o poartă spre veşnicie. Iar când a început să cânte lumea troparul Învierii, am crezut că sunt într-o catedrală, că toată pădurea se bucură. Aici îşi duce nevoinţele unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici – părintele Teofil Orbul -, iar mănăstirea e condusă de un stareţ abil şi gospodar, părintele Ilarion Urs. Mănăstirea ridicată în stil brâncovenesc are o bibliotecă de peste 60.000 de volume, cele mai multe fiind donate de către ctitor, mitropolitul Antonie Plămădeală. Ca-n creştinismul primelor veacuri, după slujba de Înviere, sub privirea iscoditor-grijulie a stareţului, toţi participanţii au servit masa tradiţională în trapeza mănăstirii. Laolaltă, ca într-o adevărată comunitate. Adăugaţi la asta susurul izvoarelor, aerul tare, rarefiat al credinţei şi liniştea ardelenilor pentru a avea un peisaj mirific. Ce alte locuri pot întrece această privelişte de vis, această catapeteasmă cerească? Ce frumuseţe a lumii văzute, pe care o uităm în goană după deşertăciuni…

Nu ştiu cum s-au întors cei care au preferat să-şi petreacă puţinele zile de Paşte în străinătate. Dacă au avut noroc sau nu la shopping, dar eu am simţit o beţie duhovnicească deosebită. O bucurie lăuntrică de nedescris, cum pacea-mi curgea încet în suflet. Cu bateriile reîncărcate îmi va rândui poate Creatorul să ajung şi pe alte meridiane ale planetei. Vorba unui hâtru: de cumpărături la reducere mai avem timp. Azi-mâine vine Crăciunul, nu?” (de Florian Bichir)

preluat de Starceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

O observatie cinstita

„Fiica lui Billy Graham, intr-un interviu in emisiunea Early Show, a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 : « Cum a putut Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva?”
Anne Graham a dat un raspuns foarte profund si inspirat:”

„Cred ca Dumnezeu este adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, dar noi de ani de zile ii spunem sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre. Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi sa-I cerem binecuvantarea si protectia Sa daca Ii cerem sa ne lase in pace? (In lumina recentelor evenimente, atacuri teroriste, atacuri armate in scoli, etc.)

Cred ca totul a inceput cand Madeleine Murray O’Hare (care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea niciun fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K.

Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti etc), iar noi am spus O.K.

Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cand se poarta urat, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus OK.

Apoi, cineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cand gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cand se poarta urat, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in niciun caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cat vor, iar noi nu va trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre alesii nostri de varf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atat timp cat isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atat timp cat am o slujba si economia merge bine.

Apoi, cineva a spus sa tiparim reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine. Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicand fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisandu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele,sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decat entertainment- amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte. Iar acum ne intrebam de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi. Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.
Noi Ii spunem lui Dumnezeu: „Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa?” Iar Dumnezeu raspunde:

” Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?”

E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba de ce totul merge tot mai prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia. E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred,gindesc, spun sau fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.
E ciudat cum de unii pot spune Cred in Dumnezeu si de fapt sa-l urmeze pe Satan, care, de fapt, crede si el in Dumnezeu.
E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.
E ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.” (preluare de pe fluxul de discutii credinta_ortodoxa).

Starceanu Bogdan

Read Full Post »

Punctul culminant

60px-vampire_smiley.png

4 martie 2008, ora 22. 10, deschid calculatorul, intru pe internet, ajung la http://www.gandul.ro si ce pot să văd, o doamnă ziarist, pe nume L. M., se dedă la un adevărat desfrâu al gândirii în: „Când Dumnezeu îţi trage scara…”.

Un articol puţin spus virulent, ci un adevărat inchizitoriu la adresa materiei religie, profesorilor de religie şi Bisericii Ortodoxe Române:

Exemplificăm:

„…Dacă aşa se predă religia în şcolile din România, profesorii trebuie alungaţi cu biciul, ca tâlharii din templu. Manualele lor trebuie arse în piaţa publică, lângă grătarele cu mici şi bere gratis.

Pentru profesorii de religie, care cred că asta-i o disciplină pe care o poate preda orice dizeuză de cârciumă de gară aripată de viziuni misticoide, Dumnezeu e un client care plăteşte şi comandă muzica, dar pe care, dacă nu poţi negocia, îl poţi face măcar la portofel şi-apoi să ieşi să ţi-o tragi cu el, pour boire, pentru mântuirea sufletului.[…]

Să fii profesor e o vocaţie pe care n-o are orice dus cu sorcova. Dar una e ca elevul să plece de la ora de chimie cu formula apei greşit învăţată, alta e să plece de la religie tremurând de frica lui Dumnezeu.

Tulburat de binevoitori fanatici care-şi zic educatori în cele sfinte, sufletul acestor copii va găsi calea spre Dumnezeu, dacă va dori s-o găsească. Sufletul predicatorilor de religie, al autorilor de evanghelii după Hărdău şi Adomniţei, al dascălilor care au pornit „jihadul” împotriva copiilor va rămâne răsturnat, de la o leafă la alta, într-un cuib de pitpalac.„(L. M., Când Dumnezeu îţi trage scara…, ziarul Gândul, ediţia din 5 martie, 2008)

Citind aceste elucubraţii m-am întrebat: Înţeleg o altă opinie, e un lucru normal, înţeleg ironia subtilă, dar astfel de atitudini ca cele expuse mai sus mie greu să le înţeleg. Oare ce o fi în mintea unei astfel de persoane? A scris la comandă, sau din proprie iniţiativă?

Oare ce se întâmplă? Până unde se va merge cu această campanie de presă? Chiar se va ajunge la un astfel de demers pe care doamna în cauză îl expune în cadrul acestui articol?

Înţeleg teama unora vis-a-vis de anumite exprimări grosolane din manualele de religie, dar a se ajunge la astfel de atitudini fata de o breaslă, fie ea şi a unor „obscuri” profesori de religie ţine de altceva decât de demersul jurnalistic.

Nimic nu mai am de zis decât: „Să ne rugăm pentru ei!”

Stârceanu Bogdan -Ioan

Read Full Post »

organs.jpg

 

 

    A atenta la intimitatea unei persoane sau la sensibilităţile unei minorităţi este văzută de societatea civilă românească, de mass-media în general, asemenea unui atac la baionetă, lucru pe deplin justificat ţinând cont de situaţia în care ne aflăm.

    Însă, când vine vorba de majoritate lucrurile se schimbă, totul nu mai are justificare, iar „a apăra” reprezintă în sine un tabu.

     În acest cadru se învârt mulţi dintre ziariştii români, oricare le-ar fi originile jurnalistice.

   Astăzi, pe situl hotnews am remarcat un articol destul de acid în prezentare şi foarte slăbuţ în argumentare şi construcţie: „Dumnezeu ne va salva de droguri: Religia, materie de studiu obligatorie la liceu„.

     La o primă constatare articolul nu se remarcă decât printr-un titlu ironic pe marginea polemicii, „oportunitatea sau nu a obligativităţii predării religiei la liceu”. Până aici nimic interesant însă, la o privire mai atentă asupra conţinutului, se observă sagacitatea autorului, dorinţa acestuia de a denigra şi arunca în derizoriu o atitudine, o acţiune care nu îl obligă sau limitează cu ceva, pur şi simplu o răutate gratuită.

   Aducându-şi justificări de genul „daca i-as fi retinut numele, l-as fi scris” la adresa numelui unei biserici din Bucureşti unde nişte „nimeni” au protestat pentru schimbarea unei prevederi în noua lege a învăţământului vis-a-vis de predarea religiei la liceu, domnul Alex Mihăileanu (eu i-am reţinut numele) se dedă la o adevărată golaniadă verbală la adresa unor persoane cu opinii diferite, la adresa unor oameni pe care nu îi cunoaşte, nu le ştie realizările sau împlinirile, din spatele „calităţii ” de ziarist.

    Constatând, pe bună dreptate, anumite aberaţii care există în societatea românească domnul ziarist, încearcă deturnarea problemei punând-o în cârca unei materii, care, chipurile nu are nici o utilitate.

   Făcând o gravă confunzie între demersul predării religiei în şcoli şi problemele societăţii româneşti domnul ziarist, din răutate sau nu, devine comic la un moment dat când dă vina, voalat, pe „rugaciunile pe care trebuia sa le spună la inceputul si la sfirsitul orei de religie, la invatarea pe de rost a diverselor pasaje din Biblie si obligativitatea prezentei la ore, indiferent daca eşti ortodox sau nu” (aici autorul dezinformează într-un mod grosolan chiar dacă demersul ziaristului ar trebui să fi altul).

  Continuând cu „argumentaţia” ziaristul constată inutilitatea predării religiei în şcoala românească mergând pe logica sofistă de genul „a introduce religia ca materie obligatorie la liceu in speranta educarii tineretului roman, care se va droga oricum, e ca si cum i-ai cere lui Dumnezeu sa iti puna-n traista.”

   Mai exact domnul ziarist merge pe următoarea pistă: dacă tot se droghează aştia de ce să îi mai ajutăm, mai bine să îi lăsăm aşa că tot sunt nişte rataţi.

   Continuându-şi pledoaria îşi arată limitele prin propunerea schimbării legislaţiei şi obligaţia celor care se droghează de a face o vizită la psiholog. La o primă constatare ideea este bună, dar efectul lipseşte cu desăvârşire şi asta datorită faptului că deja există posibilitatea aceasta, iar efectele se văd, sunt zero, sau aproape de zero.

   Apoteotic, spre sfârşitul articolului, autorul exclamă „Dumnezeu e un pitic chelios, cu barba alba, cu nasul borcanat si cu burtica, un mos care tine-n mina stinga o doza de bere si-n dreapta o tigara si se strica de ris pe seama muritorilor”.

   Din această prezentare aş putea trage următoarele concluzii:

– lipsă de profesionalism

– felul grotesc de a scrie, fără argumentaţii solide, pline de conţinut, convingătoare

– refularile interne vis-a-vis de x situaţii publicitate pe internet mai ales când în societate apar polemici de genul ăsta

Şi atunci: De ce să vă mai citim articolele domnilor ziarişti?

 

Stârceanu Bogdan – Ioan

Read Full Post »

 

cuvinte.jpg

 

 

 

Discursul, de orice fel ar fi el, se incumbă a fi unul ce cuprinde esenţa problemei, sau, cel puţin, adevărul despre….. A fi obiectiv, când afirmi ceva, nu ţine numai de construcţia intelectuală, ci şi de formare. Notorietatea sau erudiţia nu reprezintă condiţii sine qua non pentru un astfel de demers. Obiectivitatea ţine, de cele mai multe ori, de multe chiar de foarte multe variabile. Poţi fi obiectiv cu bună ştiinţă sau nu, dar lucrul acesta nu te absolvă de responsabilitate.

Discursul, ca emitere de idei, sub orice formă ar fi el prezentat, nu poate fi în nici un fel ferit de pericolul obiectivităţii false.
Obiectivatea falsă e plină de conţinut, de idei, dar e golită de sens, pentru că demersul iniţial se doreşte a fi o evitare a adevărului.

Demersul celui care emite idei, în cazul nostru autorul, se învârte între aceste două puncte, obiectiv şi subiectiv. Obiectivitate pură nu poate exista datorită condiţiei mărginite a fiinţei umane, de aceea o cale de mijloc, între cele două noţiuni, pot foarte uşor defini acţiunea autorului.

În mass-media românească, de foarte multe ori există pretenţia, din partea celor care emit idei, de a fi catalogaţi absolut obiectivi. Nu lucrul în cauză este de rău augur, ci conţinutul care, de multe ori, nu corespunde cu intenţia.
Cuvintele frumoase încapsulate în aciditatea ideilor fac de multe ori discursurile de neacceptat atât din punctul de vedere al bunului simţ cât şi al legii morale.

Citeam de curând articolul scris de persoana X, la adresa lui Y, frumos prezentat, bine alcătuit dar lipsit de conţinutul ideilor marcante, constructive şi pline de sens.
Pentru astfel de autori informaţiile nu sunt decât simple avataruri ale propriilor intenţii. De fapt, fetishizând intenţia de a marginaliza, un astfel de autor se transformă dintr-un posibil căutător al adevărului în degrinator de meserie.

Hot news-urile, chiar dacă fac parte dintr-o altfel de categorie a demersului, el se prezintă înger de lumină, prin notorietatea autorului, dar, în realitate, totul nu este decât un grotesc simulacru, ce duce nu numai la distrugerea unei personalităţi, ci chiar la anularea unor acţiuni.

Activând într-un astfel de registru, cel ce emite ideea se transformă virtual, în judecător, chiar inchizitor.

După astfel de momente „pătrunse de obiectiv” ţinta este anulată fără posibilitatea de ripostă imediată, fără posibilitatea de apărare din partea acesteia. Într-un astfel de registru se încadrează discursul multora.
Un autor onest care are în intenţie nu denigrarea, ci aflarea adevărului, nu atacă frontal, orbeşte ţinta. El se poziţionează critic faţă de ţintă fără însă a-i prejudicia demnitatea, argumentele nu sunt folosite pentru distrugere, ci pentru soluţionare.

Stârceanu Bogdan – Ioan

Read Full Post »

Obsesia ratingului

rating-sample.gif

Trăim într-o societate a ratingului, a performanţei seci, lipsite de consistenţă. Viaţa persoanei nu mai este importantă decât în măsura în care are un rating mare sau aduce a notorietate în societate.
Succesul nu se măsoară decât în cifre seci, fără conţinut, în simple luări la cunoştinţă a unor realităţi de moment, trecătoare, efemere.
Un produs este bun, o persoană este capabilă, un site este performant numai în măsura în care are rating, numai în măsura în care procentajul este consistent, are vână.
Nu există săptămână fără să auzim de vreun sondaj comandat de unul sau altul pentru a afla nu ştiu ce despre x sau y.
Valoarea este sesizată în măsura în care are rating fenomenal, numai în măsura în care procentajul este ridicat. Nu contează cine eşti, de ce eşti sau cum eşti, ci ce eşti şi ce ai.
Mania ratingului, de fapt, reprezintă unul din încercările omului contemporan de a mai uita de apatia generală care l-a învăluit.
Lupta pentru notorietate în faţa celorlalţi vine dintr-o inimă ce nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, care nu mai are nici puterea şi nici dorinţa de schimbare interioară.
În această situaţie o pseudosoluţie la sărăcia interioară a adus-o „Vip-urismul”, adică a avea cea mai şi cel mai, a fi cel mai bengos.
Toata aceasta alergare dupa „a avea si mai si mai” este contrabalansata de adancirea si mai acuta in singuratate, o stare de fapt care nu se cere a fi pusa in vreun catalog, ci doar sesizata la nivelul epidermei.
Deci putem observa pe de o parte setea dupa afirmare frivolă, iar pe de altă parte însingurarea ca fenomen patologic.
Că tot veni vorba de statistici şi ratinguri, România are din ce în ce mai multe cazuri de sinucideri, un aspect care poate parea neimportant, dar care, în realitate, oglindeşte o stare de fapt, un concret dezarmant în cruzimea ”pseudo-firescului” său.
Din această prezentare a unei stări de fapt putem sesiza polarizarea excesivă a societăţii şi a oamenilor de astăzi, în general.
Ori aceste fenomene se încadrează în fenomenul depersonalizării realităţii, palpabilului, epidermei de om, ca persoană purtătoare a Chipului lui Dumnezeu.
Prin obsesia ”vip-urismului” românul nu ştie să se mai autodefinească ca persoană, ci doar trăieşte o permanentă stare de metamorfoză interioară, lucru care îl face şi mai singur şi mai neînţeles.
Însă în contrapondere cu ”moda ratingului” ce a pus stăpânire pe toţi şi toate în Biserica noastră ortodoxă creştinul găseşte toate medicamentele necesare lepădării celei adevărate şi regăsirii interioare, lucru care împlineşte şi nu goleşte fiinţa asemenea căutării furibunde după nimicuri.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Older Posts »