Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2007

claudiu_tarziu.jpg

„Miercuri, 21 noiembrie, incepind cu ora 16.00, la Café DEKO (in cladireaTeatrului National din Bucuresti), a avut loc o dezbatere pe marginea Acordului de la Ravenna dintre Bisericile Ortodoxe (mai putin cea rusa si cea bulgara), Biserica Romano-Catolica si Biserica Greco-Catolica.
Invitati sa-si spuna punctul de vedere au fost Daniel Barbu – profesor la Universitatea Bucureşti, Petre Guran – istoric al religiilor, Remus Radulescu – jurnalist la Radio România, Mirela Corlatan – jurnalist la “Cotidianul” si Corvin Ariciuc – jurnalist la “Adevărul”. Dar dupa expunerile facute de Daniel Barbu si Petre Guran au putut interveni in discutie toti cei prezenti, intre care Razvan Codrescu, Razvan Bucuroiu (“Lumea credintei” si presedinte AZEC), Gelu Trandafir (“România Libera”), George Damian (“Ziua”), Bogdan Teleanu (Biroul de presa al Patriarhiei Române), Mirel Banica (sociolog al religiilor si publicist la “Dilema veche”).
Intrunirea, moderata de Marius Vasileanu, si-a propus sa lamureasca felul in care a fost reflectat evenimentul semnarii Acordului de la Ravenna si motivatiile acestei reflectari. S-a discutat insa mai mult despre continutul documentului.

In debutul dezbaterii, Marius Vasileanu a citit o serie de titluri aparute cu acest prilej in cotidianele nationale romanesti, prin care se anunta un fapt incredibil: ortodocsii il recunosc drept sef pe papa. Cei prezenti au fost de acord ca in presa noastra s-a manifestat un mare entuziasm pentru acest Acord. Dar motivele acestei reflectari in presa sint vazute diferit: intelegere eronata a textului, superficialitate sau traducere fara nuante a unor paragrafe pline de subtilitati teologice.

Daniel Barbu si Petre Guran au facut scurte si utile introduceri in istoria relatiilor ortodoxo-catolice si au concluzionat ca documentul este “un pas inaite” pentru apropierea dintre Bisericile Ortodoxe si Biserica Catolica, in sensul ajungerii la “comuniunea de credinta”.
Daniel Barbu a afirmat, uzind de mijloace diplomatice, ca documentul de la Ravenna recunoaste primatul papal. Pe cind, Petre Guran si-a exprimat convingerea ca ortodocsii n-au facut nici o concesie, ci, dimpotriva, au obtinut o concesie din partea catolicilor. Petre Guran considera ca, din moment ce catolicii au aceptat sa puna in discutie primatul papal, lasa sa fie puse sub semnul intrebarii infailibilitatea si jurisdictia universala a papei.

Razvan Codrescu a insistat pe ideea ca documentul nu recunoaste primatul papal, dar ca a fost interpretat abuziv de catre presa. El a spus ca cea mai mare parte a presei nu a avut decenta profesionala de a reveni, dupa primirea precizarilor Patriarhiei Române, pentru a arata ca, in fapt, partile au cazut de acord doar asupra primatului papal din primul mileniu si ca rolul papei in epoca noastra urmeaza sa fie discutat.
Mirel Banica s-a declarat pesimist cu privire la evolutia dialogului ortodoxo-catolic, intrucit sintem formati in doua matrici spirituale diferite, in virtutea carora catolicii vor recepta Acordul ca pe o cedare din partea ortodocsilor, iar ortodocsii ca pe o o posibila capcana.
La rindul sau, Remus Radulescu a atras atentia ca este inadmisibil ca Acordul sa fie o recunoastere a primatului papal – caci acesta este, din punct de vedere ortodox, o erezie.

In ce ma priveste, am apreciat ca ambiguitatea documentului la capitolul primat papal lasa loc oricaror speculatii. Potrivit textului, ce este recunoscut in istorie poate fi valabil si azi, cu conditia sa se discute daca atributiile de ieri ale papei mai sint de actualitate. Am spus ca asta mi se pare o negociere de tip politic, care n-are nimic de-a face cu credinta. Altminteri, inainte de a se discuta primatul papal s-ar fi cuvenit sa se inalture diferentele dogmatice, mai ales ca unele sint considerate erezii de catre ortodocsi. Pina ce Bisericile nu stabilesc ca marturisesc aceeasi credinta, nu are sens sa discuti cine e primul dintre patriarhi. In sfirsit, consider ca Biserica Ortodoxa Româna ar trebui sa elaboreze o “traducere” a Acordului, pe limba fiecarui credincios, in care sa se arate ce anume s-a hotarit la Ravenna. Deoarece, la modul cum ni s-a servit textul pina acum, noi am putea sa credem fie ca Biserica noastra a admis o abdicare de la dogma ortodoxa, fie ca la Ravenna nu s-a decis nimic [Este neverosimil ca reprezentantii Bisericilor semnatare au avut nevoie de o saptamina de discutii pentru a concluziona: este adevarat ca inainte de schisma ortodocsii si catolicii alcatuiau o singura Biserica! Pentru ca asta spune in esenta comunicatul-precizare semnat de PS Petroniu Salajanul].

Razvan Bucuroiu a incheiat intrunirea, aratind ca s-ar fi asteptat sa se discute mai putina teologie si mai multa metodologie de presa si ca asteapta ca, prin interventiile publice ale unor ierarhi si teologi români priceputi, sa fim lamuriti ce anume s-a semnat la Ravenna.
Una peste alta, dezbaterea mi s-a parut necesara. Astfel de manifestari s-ar putea dovedi foarte rodnice, daca ar tine pasul cu evenimentele din lumea crestina.”(Claudiu Târziu)

Articolul domnului Târziu postat de mine îl puteţi găsi şi aici

Starceanu Bogdan-Ioan

Anunțuri

Read Full Post »

 23360782.jpg

Viaţa omului este un mare DE CE?. De când începem să gângurim folosim această expresie. Acest “De ce?” îl însoţeşte pe om zi de z, până la momentul morţii.
Simplul De ce? nu este o întrebare superfluă, ci, din contră, defineşte întreaga persoană ca una ancorată în altceva decât în cotidianul blazant. Concretul gros este desconspirat de această întrebare.
Cel ce îşi pune această întrebare îşi depăşeşte condiţia de simplu animal vorbitor şi ajunge la un alt nivel, nivelul adevăratei conştiinţe de sine. Dacă pentru Darwin conştiinţa de sine nu reprezenta mare lucru decât un „ceva” pe o scară valorică, în urma luptei pentru supravieţuire, acest De ce? dărâmă toată construcţia.
Nimeni nu îşi pune această întrebare decât omul conştient de sine, de locul lui în univers, omul preocupat de unde se duce după moarte.

Stârceanu Bogdan – Ioan

Read Full Post »

Urari de la cei mai buni prieteni

 safe-1095.jpg

Vă dorim la mulţi ani şi multă bucurie în viaţa dv., domnule Bogdan Ioan, cu ocazia zilei dv. de naştere!

Am zis să fim primii care vă felicităm şi de aceea ne-am grăbit cu o zi.

Vă mulţumim pentru că vă rugaţi pentru noi!

Preot Dorin şi Geanina preoteasa

Read Full Post »

logosage.gif

 

Sage Publications, pana pe 30 noiembrie, dă la liber mii de articole si studii de teologie
www.sagepub.com

Starceanu Bogdan

Read Full Post »

Prezentare de carte

 carte.jpeg

Părintele Dorin Picioruş prezintă cartea „Ultimele însemnări ale Sf. Ioan de Kronstadt în tălmăcirea lui Adrian Tănăsescu”

 

Bogdan -Ioan

Read Full Post »

horiarp_despre.jpg

„o modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparanţă, îi prisoseşte”

 

În societatea contemporană cultura este confundată foarte mult cu specializarea şi supraspecializarea, nimic nu mai are valoare dacă nu trece prin forţele caudine ale pieţei, dacă nu este călit de succesul de casă, de box office.
Caracterul ignar al unei astfel de abordări este prezent în foarte multe din laturile societăţii .
O personalitate nu este remarcată decât în măsura în care a atins acele coarde ale unei categorii sociale ce au transformat-o în VIP.

Vipuizarea acţiunii face din cultură astăzi, un simplu instrument şi nu un mod de manifestare corect şi sincer.
În acest context Horia Roman Patapievici în lucrarea sa „Despre idei & şi blocaje” încearcă să facă o analiză lucidă a stării în care se află cultura românească, după anul 1989,dar şi raporturile care au existat şi există între aceasta şi cultura occidentală.

Cartea debutează cu un argument:
„Cartea de faţă pleacă de la un articol scris în iuie 1996 pentru volumul omagial pe care Sorin Antohi şi Aurelian Crăiuţu l-au dedicat lui Mihail Şora, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Am optat să scriu nu despre filozofia lui Mihai Şora, ci despre absenţa receptării de specialitate a filozofiei sale pentru a semnala încă o dată lucrul de mult cunoscut şi mereu deplâns, niciodată depăşit, şi anume incapacitatea peiţei culturale româneşti de a fructifica ideile originale […] Cartea pe care o aveţi acum sub ochi reprezintă rescrierea integrală a articolului din 1996. Argumentul a fost amplificat şi clarificat, peăstrând neschimbată teza iniţială. Am încorporat formei iniţiale a articolului alte texte scrise cam în aceeaşi perioadă, care mi s-a părut că luminează mai bine structura argumentului” (pag. 9 – 10)

În capitolul „Situaţia de fapt” autorul încearcă să arate situaţia deplorabilă a culturii româneşti şi starea „servilism” dar şi negarea valorilor prin aruncarea lor în coşul ignoranţei: „ Paradoxul mediului cultural românesc este că deşi produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală. Pe valori, mediul cultural românesc le creează, dar nu le cultivă decât la un nivel parohial de întreţinere, nu la dimensiunea universală pe care, poate, în unele cazuri, ar merita-o. Rămas în ţară, Brâncuşi ar fi ajuns la fel de necunoscut ca oricare al mare sculptor român omologat doar în ţară şi ar fi fost pierdut şi pentru noi şi pentru arta universală. Plecat în străinătate, cu exact ideile pe care deja i le ştiam din ţară, Mircea Eliade a putut deveni universal; rămas în ţară şi având norocul să nu fie asasinat ca Mircea Vulcănescu, Constantin Noicaa devenit un filosof local, în ciudaanvergurii gândirii sale, care e europeană” (pag. 15 – 16)

Analizând raporturile dintre cultura generală şi cea de specialitate autorul a ţinut să exprime necesitatea unui astfel de demers mergând strict pe studiul de caz: „Ceea ce i-a privat pe cei doi sau trei matematicieni indieni de geniu de o posteritate fructuoasă a fost absenţa din cultura indiană tradiţională a unei culturi matematice de specialitate . Contribuţiile lor nu au produs nici un efect notabil, deoarece cultura inidană tradiţională nu a cunoscut procesul de profesionalizarea ideilor matematice în cadrul unei tradiţii de cercetare autonome, acestea rămânând să plutească de colo- colo în chip de simple idei generale, lipindu-se când şi când de un loc sau altul al culturii, fără un adăpost instituţional şi fără protecţie profesională. Neputându-se constitui într-o tradiţie de cercetare, posteritatea lor specifică , pur şi simplu , nu a existat – în ciudafaptului că ideile erau remarcabile. (pag. 33- 34)”.

Făcând un istoric al raportului dintre cultura generală şi cea specializată la noi în ţară H.R. Patapievici evidenţiază următoarele nuanţe: „Mediul cultural românesc este dominat autoritat de modelul culturii generale; ca piaţă a ideilor generale, cultura noastră este slab structurată; ca piaţă a ideilor speciale, ea este instabil ori deloc structurată; în mediul cutural românesc, tendinţa culturilor de specialitate este fie să dispară prin sufocare, fie să se dizolve prin;culturalism[…] în cultura generală din care culturile noastre de specialitate nu s-au autonomizat prin evoluţie organică, ci în care au fost implantate prin import, potrivit logicii formelor fără fond (care este logica modernizării forţate)”.

La o asemenea stare de fapt a exacerbării culturii generale în spaţiul românesc autorul remarcă neputinţa coordonării şi convieţuirii între spaţiul public şi cel privat, neputinţa noastră de a asculta şi pe celălalt fără să ne impunem punctul de vedere prin forţă, ci prin argumente solide, mai precis, neputinţa de a dialoga între noi:
„Incapacitate noastră de a polemiza civilizat ne situează ireversibil exact acolo unde suntem (şi merităm să fim). De când spaţiul nostru public a redevenit accesibil publicului (grosso modo, din 1990), toate, dar absolut toate polemicile care ne-au marcat tranziţia s-au dovedit rudimentare, necivilizate, agresive şi lipsite de inteligenţă. Eşecul lor mărturiseşte mai puţin o problemă a participanţilor la dialog, cât inconsistenţa spiritului nostru public. La Montesquieu, spiritul public este consensul care se stabileşte spontan între membrii societăţii, atunci când conflictele publice primesc soluţii care tind să violeze cadrele moderaţiei şi acceptabilităţii. La noi, acest consens nu s-a stabilit niciodată în sensul moderaţiei, ci al imoderaţiei (plebiscitarea lui Ion Iliescu; mineriadele, indiferenţa faţă de necesitatea dreptăţii etc.) ” (pag. 91)

Acestor situaţii limită în care ne găsim în privinţa dialogului la masa publică li se aduc câteva propuneri şi soluţii, la îndemână, corespondente cu nevoile şi aplecările românilor, şi anume receptivitatea noastră la nivelul realităţii, sau mai bine spus ce spunea Eugen Lovinescu „ideile – care – n-au vreo importanţă decât când încep să devină realităţi sociale”.

În capitolul IX autorul prezintă două modele teoretice a ceea ce înseamnă raporturile cultură generală versus cultură specializată: „clasa modelelor de tip scară şi clasa modelelor de tip roată”(p. 113)

Citându-l pe Francois Bourricaud, H.R.Patapievici prezintă „piaţa intelectuaă a ţărilor moderne dezvoltate formată din trei pieţe: (i) prima piaţă este comunitatea speicaliştilor, iar criteriul ei de adevăr e dat de judecata egalilor; (ii) a doua este piaţa ideologică, alcătuită din intelectuali, politicieni cu puteri decizionale şi conducători de organizaţii influente (mass – media etc.), iar criteriul ei de adevăr este succesul [….] (iii) în fine, masa difuză a publicului formează piaţa publicului larg, a cărui judecată nu depinde, în principiu, nici de verdictul specialiştilor, nici de cel al grupurilor ideologice” (pag. 114)

La acest tip de model autorul aduce şi câteva remarci aplecându-se asupra a ceea ce găsim în S.U.A unde delimitarea este şi mai abruptă. (vorbeşte de o a patra scară „o pătură din ce în ce mai mare de oameni care consumă numai cultură de masă, pentru care cultura normală înseamnă divertisment şi căreia chiar şi ziarele seriose <<de tip The New York Times>> îi par o formă prea înaltă de cultură”. (pag. 115).

La acest model mai aduce şi pe cel al „roţii”:
În acest ansamblu „orice disciplină specială are o rădăcină într-o cultură comună şi o alta, doar a ei, n cultura specializată. Prin urmare, unitatae tuturor culturilor speciale trebuie să se regăsească într-o cultură comună. […] Culturile speciale comunică între ele atât prin cultura comună, cât şi prin domeniile interdisciplinare, care se dispun între extremităţile spiţelor contigue pe circumferinţa care le uneşte pe toate. Fără cultură comună, culturile specializate îşi pierd şi umanitatea şi inteligibilitatea; fără culturi speciale, cultura comună îşi pierde substanţa: devine apă chioară şi nu mai e de nici un folos” (pag. 119)

Analizând cele două modele autorul remarcă superioritatea celei din urmă datorită interdependenţei dintre cele două tipuri de abordare.
În ultima parte a pledoariei H.R. Patapievici face o critică acidă asupra felul în care cultura a ajuns în occident, (mitul noului sacerdot, specialistul). Demersul său debutează cu paradigma „uimirii” nespecialistului în faţa a ceea ce ţine de alt domeniu. La acest exemplu autorul evidenţiază plaja în care se mişcă nespecialistul în raport cu specialistul şi felul în care o parte a unei specializări poate fi terenul comun al iniţierii unui dialog.

În contrapondere cu această idee societatea occidentală a exclus din start o astfel de abordare şi orice şansă a unui dialog între, ci numai în:
„Totul tinde să devină treaba specialiştilor, sub pretextul că numai ei ştiu despre ce este vorba. Să ne maturiză, spun ei. Să devenim profesionişti: ceea ce înseamnă, de fapt, să lăsăm totul pe seama spiritului tehnicizării. […] Pentru promotorii acestui nou tip de mutilare, omul trebuie să-şi abandoneze toate problemele şi aspiraţiile noilor manageri: specialiştilor de resort” (pag. 143)

În acestă paradigmă se învârte întreaga cultură occidentală, (lucru scos în evidenţă şi de Directiva de la Bolgna), dar şi cea română în demersul ei de imitare.
„Azi însă, majoritatea absolvenţilor de facultăţi aspiră să devină intelectuali lipsiţi de cultură , în totala ignorare a situaţiei, semnificaţiei şi consecinţelor opţiunii lor de a rămâne în afara culturii. […] La acest curent se adaugă, last but not least, probuşirea catastrofală a standardelor şi exigenţelor culturale în epoca post modernă, al cărei orizont indepasabil (precum odinioară marxismul pentru Sartre) este relativismul, divertismentul, consumismul cultural, setae de a fi doar prezenţă şi nevoiea de a se abandona în abisul prezentului ” (pag. 145)

„Eliberarea adusă de epoca postmodernă este eine Befreiung in das Nichts – o eliberare în vederea nimicului. […] Totul trebuie transformat într-o cunoaştere precisă şi exactă, cât şi la imperativul de a intrumentaliza toate formele de cunoaştere, pentru a obţine din orice cunoaştere o formă de putere practică […] abandonarea idealului grecesc, creştin şi modern al cunoaşterii (cunoaşterea fiind înlocuită, în postmodernitate, cu un fel de ideologie a suspiciunii generalizate şi cu politizarea tuturor discursurilor), cât şi la răspândirea relativismului, ca normă politică a multiculturalismului (multiculturalismul fiind ideologia deprecierii culturii occidentale)”(pag. 146)

Analizând în încheiere „cazul românesc” autorul afirmă :
„Într-o lume în care aproape toţi vociferează, în care tot mai puţini se pot smulge din orbire ideologică, într-o lume în care prea puţini mai ştiu să asculte şi altceva decât sunetul propriei voci şi în care nimeni nu pare dispus să cedeze la argument ori să preţuiască buna-credinţă, sper ca prezenta carete să poate aduce un moent de calm al discuţei şi de seninătate a valorilor” (pag. 154)

Plecând de la analiza culturii româneşti şi a felului în care aceasta nu a fost de la început marcată de originalitate H.R.Patapievici reuşeşte să atingă acele coarde ale mişcării intelectuale în spaţiul cultural de astăzi unde vechile metehne nu au fost abolite, ci doar transformate, metamorfozate, subtilizate.

Culturalismul românesc suferă şi astăzi de originalitate şi de puterea de afirmare la nivel european, într-un cadru în care acest demers este posibil, realizabil. În locul regăsirii valorilor, după 1989, totul s-a transformat într-un adevărat sport naţional al imitării. Tabuizarea luptei pentru originalitate şi echilibru în contrapondere cu alergarea frenetică şi inconştientă după vipuizare a transformat demersul românesc într-un surogat, un adevărat kitsch.

O soluţie la starea de fapt actuală este prezentată de H.R. Patapievici în modelul „roţii spiţate”, unde raportul dintre general şi special este determinat de interdependenţă, lucru pe care nu îl mai găsim în occident.

P.S Ca fapt divers un neajuns al cărţii îl reprezintă tuşul, de calitate foarte proastă.

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »