Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2007

masthead-cds.jpg

Vă recomand noua versiune a distribuţiei Linux Ubuntu 7.10 ”Gutsy Gibbon”.

Ca noutăţi se pot remarca: uşurinţa în utilizare, stabilitatea şi repararea unor bug-uri prezente în versiunile anterioare. Spre deosebire de Opensuse este mult mai uşor de instalat şi este structurat pe cate o interfaţa grafică separat, astfel avem (Ubuntu, Kubuntu, Xubuntu). La asta se adaugă consumul foarte mic de resurse hardware, lucru specific tuturor distribuţiilor linux.
Cd-ul se poate downloada de aici, sau comanda prin poşta. Aici puteţi vedea şi o galerie de imagini legată de această distribuţie.

 

P.S – interfaţa grafică are şi efecte candy, mult mai convingătoare decât cele din Vista, şi foarte folositoare pentru utilizarea ca workstation. Ele se bazeza pe engine-ul ”Compiz-fusion”.
Sfaturi legate de instalare găsiţi şi aici

Stărceanu Bogdan-Ioan

Anunțuri

Read Full Post »

Obsesia ratingului

rating-sample.gif

Trăim într-o societate a ratingului, a performanţei seci, lipsite de consistenţă. Viaţa persoanei nu mai este importantă decât în măsura în care are un rating mare sau aduce a notorietate în societate.
Succesul nu se măsoară decât în cifre seci, fără conţinut, în simple luări la cunoştinţă a unor realităţi de moment, trecătoare, efemere.
Un produs este bun, o persoană este capabilă, un site este performant numai în măsura în care are rating, numai în măsura în care procentajul este consistent, are vână.
Nu există săptămână fără să auzim de vreun sondaj comandat de unul sau altul pentru a afla nu ştiu ce despre x sau y.
Valoarea este sesizată în măsura în care are rating fenomenal, numai în măsura în care procentajul este ridicat. Nu contează cine eşti, de ce eşti sau cum eşti, ci ce eşti şi ce ai.
Mania ratingului, de fapt, reprezintă unul din încercările omului contemporan de a mai uita de apatia generală care l-a învăluit.
Lupta pentru notorietate în faţa celorlalţi vine dintr-o inimă ce nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, care nu mai are nici puterea şi nici dorinţa de schimbare interioară.
În această situaţie o pseudosoluţie la sărăcia interioară a adus-o „Vip-urismul”, adică a avea cea mai şi cel mai, a fi cel mai bengos.
Toata aceasta alergare dupa „a avea si mai si mai” este contrabalansata de adancirea si mai acuta in singuratate, o stare de fapt care nu se cere a fi pusa in vreun catalog, ci doar sesizata la nivelul epidermei.
Deci putem observa pe de o parte setea dupa afirmare frivolă, iar pe de altă parte însingurarea ca fenomen patologic.
Că tot veni vorba de statistici şi ratinguri, România are din ce în ce mai multe cazuri de sinucideri, un aspect care poate parea neimportant, dar care, în realitate, oglindeşte o stare de fapt, un concret dezarmant în cruzimea ”pseudo-firescului” său.
Din această prezentare a unei stări de fapt putem sesiza polarizarea excesivă a societăţii şi a oamenilor de astăzi, în general.
Ori aceste fenomene se încadrează în fenomenul depersonalizării realităţii, palpabilului, epidermei de om, ca persoană purtătoare a Chipului lui Dumnezeu.
Prin obsesia ”vip-urismului” românul nu ştie să se mai autodefinească ca persoană, ci doar trăieşte o permanentă stare de metamorfoză interioară, lucru care îl face şi mai singur şi mai neînţeles.
Însă în contrapondere cu ”moda ratingului” ce a pus stăpânire pe toţi şi toate în Biserica noastră ortodoxă creştinul găseşte toate medicamentele necesare lepădării celei adevărate şi regăsirii interioare, lucru care împlineşte şi nu goleşte fiinţa asemenea căutării furibunde după nimicuri.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

biserica_piatra3.jpg

Prin blogul Părintelui Dorin vă recomand acest articol al domnului Bogdan Mateciuc , „De ce nu vin tinerii la Biserică??…”

Cititi aici

Read Full Post »

O floare…

floare_albathumbnail.jpg 

 

 

Miresme de floare

Răsar din sufletul care,

Apune cu luna şi răsare prin Soare

Prin Soare răsare ca o floare

Ce veacul străpunge, prin vânt şi ploaie

Din veac în veşnic ajunge

Cel care răsare prin Soare

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

ceai2.jpg

 

 

La tot pasul auzi celebra urare „Multă sănătate!” sau „Sănătate…..că asta e mai bună decât toate!”.

Sănătatea trupului este strâns legată de cea a sufletului şi are importanţa ei, de aceea m-am gandit si eu sa va impartasesc cateva gânduri, acum în miezul toamnei, legate de cum să ne ferim de răceală.

Asa cum se stie e mai bine sa previi decât să tratezi şi pentru aceasta e bine să cunoaştem cum să întărim sistemul imunitar.
În present există o gamă largă de tratamente. In primul rand avem o gamă largă de vaccinuri.

Din proprie experienţă am observat ca vaccinul nu te protejează de răceli, iar dacă faci o totusi o gripă, aceasta îmbracă o formă mai uşoară.
Cele mai stimulatoare remedii ale imunităţii sunt în primul rând ceaiurile şi o alimentaţie bogată în fructe şi legume. Ceaiurile cele mai des folosite sunt: echinaceea, hibiscum, gheara mâţei , cătina, măcese, etc. Atunci când eşti răcit organismul are nevoie de o cantitate mai mare de lichide, cel puţin 2 litri.
Vitamina C, administrată câteva zile pe lună, este un bun stimulator al imunitătii. Cel mai bine se asimilează vitamina C naturală, gasită în citrice, cătina, măceşe.

Dintre legume usturoiul si ceapa sunt cele mai puternice, fiind considerate antibiotice naturale. Pentru atenuarea mirosului se pot consuma cateva boabe de cafea.
Propolisul si mierea sunt extraordinare daruri de la Dumnezeu şi sunt un puternic antibiotic natural, foarte util în scop profilactic. Se pot lua cu zahăr sau miere.

Există numeroase tratamente homeopate pentru întărirea sistemului imunitar. De exemplu, oscilococinum previne sindromul gripal dacă este administrat câte o doză săptămânal, începând cu luna octombrie pană la jumătatea lunii aprilie.

Pe lângă toate acestea un foarte bun apărător al organismului în faţa răcelilor îl reprezintă postul rânduit de Biserică. Ţinerea regulată a lui, lunea, miercurea şi vinerea în afară de perioadele mari (posturile mari de peste an) alături de rugăciune multă, spovedanie şi împărtăşanie deasă, milostenie şi o inimă binevoitoare faţă de cei din jur, întăresc trupul şi îl fac pe acesta să lupte eficient împotriva bolilor.

De aceea să îmbinăm alimentaţia sănătoasă, în post şi în afara lui, cu rugăciunea, spovedania deasă, deasa împărtăşanie şi bolile se vor lipi mai greu de noi.

 Stârceanu-Iulia

Read Full Post »

  10684304_500.jpg

 

Diferenţa dintre viitorul lui „a fi” şi   „a face” şi prezentul lor este colosală. Viitorul prin definiţie ne duce cu gândul la ceva ce încă nu există, mai precis, la ceva care are o consistenţă doar la nivelul ideatic.
Materializarea viitorului nu se poate înfăptui decât atunci când ideaticul este primit în concret, ia formă în realitate.
Să luăm mai întâi verbul „a fi” la prezent şi la viitor.
Chiar dacă nu are o concretizare în realitate viitorul este primul care trebuie enunţat. Fără viitor nu poate exista prezentul. Prezentul în sine este un viitor devenit.
Pentru un creştin viitorul lui „a fi” are o importanţă capitală deoarece el se defineşte cu termenul de nădejde. Nădejdea în sine este un viitor, un viitor sigur care se cere actualizat permanent prin credinţă, totul în iubire.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre verbul „a face”. Viitorul acestui verb pentru un creştin este impregnat de conotaţia promisiunii, dar a uneia ce nu ţine decât de voinţa persoanei şi în nici un caz de factori externi.
Din acest punct de vedere se poate spune că „voi face” nu încurajează la acţiune, ci doar la circumspecţie. Circumspecţia vine din faptul că viitorul lui „a face” nu se bazează pe ceva concret, pe ceva stabil. Dacă viitorul lui „a fi” are o altă semnificaţie, în ceea ce priveşte raportul dintre viitor şi prezent lucrurile sunt cu totul diferite.
Învârtindu-se între cele două cuvinte „a fi” şi „a face”, atât la prezent cât şi la viitor creştinul le trăieşte pe amândouă simultan.
El nu se raportează pe rând la fiecare, ci se prezintă între cele două. Sfânta Liturghie este un „a fi ” la viitor dar în acelaşi timp şi un prezent al lui „a face” raportat la viitor.
O astfel de raportare la sfintele slujbe ale Bisericii situează pe creştinul ortodox într-o tensiune permanentă, ce nu lasă loc pentru delăsare sau lamentare, ci îl îndeamnă la o luptă continuă cu sine şi cu lumea ca astfel să ajungă la pacea ce Duhul o sălăşluieşte în inima lui.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

2007-06-03___poza_zilei.jpg

Viaţa este o mare de întrebări pentru om. Totul reprezintă pentru el întrebări, multe dintre ele fără răspuns.

Aţi pune întrebări nu este nimic rău în sine, problema este dacă aceste întrebări le transformi în obsesii şi le canalizezi înspre semenii tăi.

Foarte mulţi dintre noi oamenii trăim obsesii, obsesii diverse cu multe şi nenumărate teme, din ce in ce mai ciudate şi inflamante. Oare aceste întrebări pe care ni le punem despre unul sau altul sunt ele valabile? Sunt ele fireşti şi oneste?
Dacă ai o anume atitudine faţă de un subiect sau altul eşti pus la bănuieli de cel de lângă tine, nu mai reprezinţi ceva decât în măsura în care reuşeşti să îi satisfaci curiozitatea de a fi uimitor.

Trăim astfel de situaţii zi de zi, în societate, pe stradă, la serviciu etc.
De ce ne suspectăm între noi? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun şi o pun şi dumneavoastră în speranţa găsirii unui răspuns.
Avem păreri şi păreri, mai adevărate sau mai puţin adevărate, dar oare avem obiectivitate în ele? Oare cuprindem întreaga realitate atunci când le punem?

A fi permanent bănuitor cu semenul tău dovedeşte un grad destul de mare de neîncredere în cei de lângă tine, arată că undeva nu ai încredere în el, oricâte contramotive ţi-ar da acela.

Odată citeam o povestioară foarte frumoasă a unui părinte de la muntele Athos, în care acesta relata despre atitudinea unui copil pus într-o situaţie limită:

Odată, un copil veni la chilia bătrânului pustinc pentru a-i comunica ceva legat de situaţia lui. La vederea tânărului bătrânul îi ieşi în întâmpinare întrebându-l pe cine caută.
La răspunsul tânărului bătrânul călugăr, nedezvăluindu-şi numele începu o adevărată lecţie de viaţă cu vizitatorul încercând să vadă sinceritatea demersului său.
În acest context bătrânul se porni să îl ocărască pe ”călugărul” pe care tânărul îl căuta încercând astfel să îl discrediteze.
La toate aceste încercări tânărul nu avu nici o reacţie negativă, ci din contră începu să îi ia apărarea ”călugărului”, până la a se lua la ceartă cu interlocutorul.
La sfârşit bătrânul îi descoperi tânărului că el este cel pe care îl căuta spre uimirea celui din urmă.

Din toată această relatare morala stă în însăşi curăţia inimii copilului care, la toate ocările călugărului nu şi-a schimbat părerea despre el, ci, din contră, a încercat pe mai departe să îi ia apărarea.
Atitudinea tânărului dovedeşte în primul rând curăţia minţii şi a inimii şi nejudecarea aproapelui. Ori această atitudine este din ce în ce mai rară astăzi, printre noi. Bănuiala unora faţă de alţii, cu care trăim zi de zi, dezvăluie că încă mai avem mult până la a distinge diferenţa dintre adevăr şi fals.

Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă alegerea Părintelui Patriarh. Unii erijându-se în mari apărători ai ”unei ortodoxii personale” au început să atace în dreapta şi stânga nişte oameni pe care nici nu îi cunoşteau şi nici măcar nu i-au auzit vreodată.

Astfel de atitudini nu fac decât să surpe relaţia dintre noi oamenii şi să ne transforme în nişte bănuitori de meserie, care nu fac altceva decât să arunce în dreapta şi stânga cu noroi doar doar cineva îi va remarca drept justiţiari.

Întrebările sunt bune doar dacă nu se transformă în obsesii.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »