Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Reflecţii’ Category

 

chilia-daniil-sihastrul-27 ***

Perioadă a înfrânării de la anumite mâncăruri pentru unii, timp sau ocazie de a se apropia de Biserică pentru alţii, postul a însemnat şi înseamnă pentru mulţi un timp al revenirii în matca Bisericii.

Pentru un profan postul nu are decât cel mult valenţe curative, dar pentru un ortodox ancorat în tradiţia Bisericii postul reprezintă momentul din timp când se apleacă asupra lui cu mai multă sârguinţă.

Totuşi cuvântul care ne sare instant în minte când ne gândim la post este acela de “ÎNFRÂNARE”, “OPRIRE DE LA…”.

Dacă citim “Canonul Sfântului Andrei Criteanul” vom observa predominanţa persoanei I şi a II-a.

“De unde voi începe a plânge faptele vietii mele

celei ticãloase ?

Ce începere voi pune, Hristoase,

acestei tânguiri de acum?

Ci ca un milostiv,

dã-mi iertatea gresealelor.

Vino, ticãloase suflete, împreuna cu trupul tãu

de te mãrturiseste la Ziditorul tuturor.

Si îndepãrteazã-te

de acum

de nebunia cea mai dinainte

si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocãintã.

Râvnind neascultãrii lui Adam celui întâi zidit,

m-am cunoscut pe mine

dezbrãcat de Dumnezeu

si de împãrãtia cea pururea fiitoare

si de desfãtare,

pentru pãcatele mele.

Vai, ticãloase suflete!

Pentru ce te-ai asemãnat Evei celei dintâi?

Cã ai cãzut rãu

si te-ai rãnit amar;

cã te-ai atins de pom

si ai gustat cu îndrãznealã

mâncarea cea nechibzuitã.

În locul Evei celei trupesti,

fãcutu-s-a mie Evã întelegãtoare

gândul cel cu poftã trupeascã,

arãtându-mi cele plãcute,

si gustând pururea din bãutura cea amarã.”

**

Canonul, în sine poate fi văzut ca o rememorare a întregii fiinţe, în care este conţinută arhetipal întreaga umanitate. Creştinul, în faţa lui Dumnezeu, nu se vede singular, izolat, ca individ, ci ca persoană ce conţine întreg universul, ca Adam cel căzut.

Vedere tainică, plină de înţelesuri, pe care Sfântul Andrei Criteanul a sesizat-o atât de bine:

“Pãrinte al îndurãrilor,

apucând înainte,

miluieste-mã.

Înaintea Ta cad, Iisuse;

gresit-am Tie,

milostiveste-Te spre mine;

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca un îndurat,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Sã nu intri cu mine la judecatã, vãdind faptele mele,

cercetând cuvintele

si îndreptând pornirile;

***

ci cu îndurãrile Tale,

trecând cu vederea rãutãtile mele,

mântuieste-mã,

Atotputernice.

Stih: Cuvioasã maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu-mi dã har luminãtor,

din osârdia ta cea dumnezeiascã de sus,

ca sã scap de întunericul patimilor;

si sã laud din inimã

faptele vietii tale cele frumoase,

Marie.

Plecându-te dumnezeiestilor legi ale lui Hristos,

la Dânsul ai venit,

lãsând pornirile desfãtãrilor cele neoprite,

si toatã virtutea,

ca pe una singurã,

cu multã cucernicie ai sãvârsit-o.

Stih: Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugãciunile tale, Andrei,

scapã-ne de patimile cele fãrã de cinste

si te rugãm sã ne arati pãrtasi

acum

împãrãtiei lui Hristos,

pe noi, cei ce Te lãudãm pe Tine,

strãlucite,

cu credintã si cu dragoste.

Slavã…, a Treimii:

Treime,

Fiintã preaînaltã,

Cãreia ne închinãm întru o Unime,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o milostivã,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Si acum…, a Nãscãtoarei:

Nãscãtoare de Dumnezeu,

nãdejdea

si folosirea celor ce te laudã pe tine,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o stãpânã curatã,

mã primeste pe mine

cel ce mã pocãiesc.”

**

 

Dacă la celelalte slujbe ale Bisericii  se foloseşte cu preponderenţă persoana I plural , de data asta, în timpul acestui canon, se foloseşte persoana I singular.

Folosirea singularului nu are rolul de a ne izola de restul, de a singulariza persoana, ci de are rol asemenea lupei, de aplecare spre propria fiinţă, şi prin asta spre întreaga umanitate.

Aici intervine rugăciunea pentru lume. “Eu”, în canonul Sfântului Andrei Criteanul, este întreaga umanitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos.

Lucrul ăsta îl găsim şi la Fericitul Sofronie când vorbeşte de rugăciunea pentru lume şi puterea ei.

Coborârea asupra propriei persoane prin post te deschide către ceilalţi, către durerea lumii din toate timpurile şi toate spaţiile.

Prin coborârea minţii în inimă harul îţi deschide porţile către înţelegerea a ce nu poate fi înţeles, înţelegerea durerii lumii.

Când harul Duhului coboară în inimă întreaga lume se roagă în inima ta. Inima devine lumină dar şi o rană sângerândă pentru lume, pentru întreg universul în faţa lui Hristos.

Aşadar,postul este urcuş, da, este urcuş, dar un urcuş prin coborâre, prin aplecare.

 

Bogdan – Ioan

Anunțuri

Read Full Post »

ANDOy0812z06SxDezbatere

***

Prin definiţie dezbaterea publică implică două grupuri, două persoane care se găsesc în tabere diferite, gata oricând să riposteze, să arunce săgeata în inima celeilalte.

În societatea postmodernă “dezbaterea publică” a fost transformată într-un fel de panaceu universal, un fel de aspirină, pentru o populaţie aflată în fibrilaţie.

Orice temă s-ar propune se răspunde cu  “dezbaterea publică”.

În ceea ce priveşte societatea românească se poate observa cum aceasta a fost aruncată  într-un fel de horă a “dezbaterilor publice”, unde discuţia a devenit interminabilă, fără rod, pur şi simplu o pierdere de vreme.

Totul s-a transformat într-un fel de linşaj reciproc, un fel de telenovelă naţională unde adevărul nu contează, ci doar poziţia în cadrul echipei la care eşti abonat.

Atunci, de ce atâtea dezbateri publice?

Simplu, pentru că în urma unor astfel de dezbateri publice, “alţii veghează pentru noi”.

Atenţia fiind atât de pătimaş orientată spre…… realitatea poate fi schimbată şi deformată în linişte, fără dureri de cap, fără reacţii.

Dacă aţi observat, în ultimii ani dezbaterile publice au avut mereu teme false, al căror final a rămas pentru un alt sezon.

Folosind o mass-media puternic înregimentată, dezbaterea publică s-a transformat dintr-o ocazie de relaxare a tensiunilor într-un instrument de manipulare şi consolidare a taberelor.

Având ca armă  “înregistrarea video” acţiunea s-a metamorfozat  într-un fel de exhibiţionism pe micile ecrane, unde spectatorul se plasează în călău sau apărător (asta în funcţie de interese).

Argumentaţia logică, coerenţa discursului nu mai există, ci doar pumnul, imprecaţia, datul la gioale, sau vorbitul despre nimic.

Dacă ne-am plasa undeva deasupra studioului unde se fac astfel de emisiuni vom observa doar câteva persoane (cu o notorietate mai mult sau mai puţin autentică) transformate într-un fel de terminaţii ale unor idei pseudo-publice.

Deci, persoanele puse în cadrul  respectiv, dacă li s-ar taia curentul ar ieşi, iar “dezbaterea publică” s-ar transforma într-o de dezbatere privată.

Altfel e sentimentul în faţa unei mulţimi de oameni şi altul e sentimentul în faţa unei camere de luat vederi, într-un studio, la o masă, cu un pahar de suc în faţa şi la umbra unui aparat de aer condiţionat.

Dacă am face acest exerciţiu de imaginaţie am observa că, de fapt, aşa zisele dezbateri publice sunt doar un simulacru grosolan, făcut sau nu cu un strop de profesionalism.

Cred că este timpul pentru adevărate dezbateri publice, cu teme adevărate, unde adevărul să conteze.

Bogdan –Ioan

P.S: caricatura e luată de aici

Read Full Post »

 

filmare

***

Îmi aduc aminte de o ştire de acum câţiva ani din Coreea de Sud unde guvernul interzisese filmarea persoanelor străine cu un telefon mobil fără acordul acestora.

În România anului 2009 cel mai cool este să filmezi orice şi pe oricine prin acest mod (cu telefonul mobil).

Oriunde te-ai afla dacă nu filmezi şi câteva scene inedite cu persoane în diferite ipostaze  nu eşti la modă.

Acestui sport naţional i-au venit în ajutor şi anumite televiziuni cu sloganurile de genul “martor ocular” sau “părerea ta contează”.

Tot acest sport s-a transformat într-o fobie naţională unde fiecare poate fi “călău” sau “victimă”, problema e de ce parte a baricadei se află.

Noua lege de stocare a datelor confidenţiale, intrată în vigoare acum ceva timp a produs o adevărată isterie în mass-media şi în rândul populaţiei în legătură cu pericolul unui big brother la scară naţională.

Toţi s-au oripilat de legea în cauză dar nimeni, absolut nimeni nu a văzut realitatea din jurul său: big brotherul există şi încă la ce nivel?!

Este simplu să te uiţi pe youtube să vezi la ce scară a ajuns acest obicei la noi.

Dacă mai este asezonat şi cu vreun profesor, medic sau preot totul e perfect pentru un “succes de casă”.

Dacă îl mai trimiţi şi la vreun trust de presă eşti vedetă.

Dacă nu te duci la medic cu telefonul dat pe record nu eşti la modă.

Dacă în timpul orei, la clasă, nu filmezi nişte colegi care joacă teatru pentru “net” nu eşti şmecher.

Dacă nu te pui pe internet în ipostaze provocatoare nu eşti de gaşcă.

A te filma sau a filma, în felul în care l-am descris mai sus, arată dorinţa multora dintre noi românii de a ne suplini o viaţă ratată, un fel de haos sufletesc de care credem că ne putem descotorosi arătând cu degetul pe celălalt sau a arunca cu piatra în el, neîntrebându-l nici măcar cum îl cheamă.

Trăim vremea omului asaltat de imagine dar care nu-şi poate privi adânc imaginea în oglindă. Suntem la momentul omului străin de sine care vrea să-şi scoată în evidenţă formele trupeşti pentru că pe cele sufleteşti nu le mai are sau au dispărut cu totul.

Trăim vremurile în care, cum spunea un Sfânt Părinte, omul normal e considerat nebun pentru că nu e nebun ca ceilalţi.

Trăim tragedia unui popor care şi-a rupt rădăcina cu propria mână crezând că, asfel, va deveni liber, dar în realitate a devenit singur, foarte singur.

 

 

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

vultur

***

Omul, prin construcţia sa, a fost creat pentru relaţie. Ca persoană reală omul nu poate trăi fără acest lucru, relaţia cu celălalt.

Persoana de lângă poate fi văzută numai şi numai de celălalt, iar lucrul acesta se vede prin însăşi construcţia feţei.

Faţa omului este făcută pentru a fi văzută, pentru a intra în relaţie şi de aceea, putem spune că ea reprezintă indiciul nevoii de relaţie.

Din păcate unii confundă relaţia cu subordonarea.Relaţia implică două persoane complet libere, lipsa acesteia neagă dialogul şi dragostea.

Există persoane care, dacă cred, că au aflat cam tot despre tine, care cred că dacă te ştiu din vârful picioarelor şi până în vârful capului,  au puterea de a-ţi intui mişcările şi reacţiile, interioare sau exterioare vis a vis de atitudini şi fapte.

Alţii, crezând că te cunosc foarte bine, încep să-şi arate adevărata faţă mojică, după ce te-au stors de tot ce era mai interesant.

Ansamblul de relaţii pe care unii şi alţii îl cer celor cu care intră în contact evidenţiază dimensiunea hazardului la care noi ne trăim cunoaşterea.

Relaţia cu celălalt este o cunoaştere, dar una ce nu se poate epuiza în domeniul absurdului sau hazardului.
Relaţia cu aproapele tău implică o jerfă şi în nici un caz un efort.

Din păcate astăzi relaţia, de orice fel ar fi ea, implică interes, interesul de a-ţi atinge scopul tău.

În momentul în care scopul a fost atins, tu sau el puteţi fi dispensabili, de aruncat la gunoi.Atitudini de felul acesta ne caracterizează viaţa şi chiar la nivelul insesizabil. Şi mai rău este atunci când aproapele meu devine o povară, care îmi mănâncă timpul cu mărunţişurile lui, cu neseriozitatea lui, cu bădărănia lui.În momentul acela el trebuie îndepărtat, aruncat la gunoi ca o cârpă pentru simplul motiv că nu mai reprezintă interes.

Am cunocut persoane care, erau cele mai bune şi diferente faţă de tine dacă le aduceai ceva noutăţi. În momentul în care nu puteai face lucrul acela erai ejectat, aruncat sau strivit.

Societatea modernă ne-a transformat într-un fel de brute cu diferite haine, mai lucioase sau mai catifelate.Nu mai avem capacitatea de a ne jertfi până la capăt pentru celălalt. Nu mai avem puterea de a vedea dincolo de cine este el şi ce vrea el.

În pilda samarineanului milostiv preotul şi levitul trec pe lângă cel căzut între tâlhari. Numai samarineanul milostiv se apleacă, „fiindu-i milă”.

La câţi dintre noi ne mai e milă de celălalt în chip real şi nu închipuit?Câţi dintre noi mai avem puterea de a vedea durerea din sufletul celuilalt dincolo de coaja de nucă care o acoperă?

A te debarasa de celălalt pentru simplul motiv că nu ţi-a îndeplinit o normă, fără să cercetezi îndelung şi iar îndelung motivul, reprezintă o barbarie de neînchipuit.

Din păcate aşa suntem, dezinteresaţi de cel de lângă, dar interesaţi de ce mai putem câştiga de la un altul şi iar de la un altul…. la infinit… ceva foloase.

Bogda Ioan Stârceanu

Read Full Post »

buzunar_gol

***

De la mijlocul anului 2008, după ce au apărut primele semne ale „crizei financiare” peste mass-media au revenit norii hiperbolici ai exagerării.

Dacă în Occident lucrurile par, într-un anume fel temperate, la noi mass-media s-a transformat într-un fel de „mama omida ” ce ne prevede un viitor apocaliptic.

Şi dau câteva exemple:

„Falimentele bat la uşă: Un milion de şomeri în 2009

„Criza mondială face primii şomeri în România”

„Românii nu îşi mai pot plăti ratele la maşini”

„1.200 de şomeri în trei luni”

„După profesori, potopul!”

„Criza economică intră instant în România”

„Criza afecteaza abonamentele la cablu”

„Criza e cât casa”

Aş mai putea enumera o mulţime de alte şi alte articole de genul acesta, dar cred că e suficient şi numai atât pentru a vedea „dezastrul” ce ne aşteaptă după uşă.

Ce trebuie remarcat la avalanşa articolelor de genul acesta este apetitul autorilor pentru dezastru, de dragul notorietăţii în faţa cititorilor grăbiţi.

Nimeni nu neagă existenţa suferinţei, a durerii, a dezastrului, mai ales în zilele acestea, dar a te folosi cu obstinaţie de aceste elemente pentru un folos pur mercantil este de-a dreptul diabolic.

Nu ştiu dacă cei care scriu astfel de articole au planul de făcut, dar a te folosi numai şi numai de astfel de realităţi pentru a ieşi în evidenţă în faţa celorlalţi reprezintă, în sine, o ipocrizie fără margini.

Nu mai există deontologie profesională, nici respect pentru adevăr, ci pur şi simplu, dorinţa de a ieşi pe scenă şi a fi aplaudat.

Există o apocalipsă a buzunarului, dar numai privită dintr-un anumit unghi, latura aceea a egoismului fără margini a omului obsedat de propriul drum între azi şi ziua de mâine.

Unde sunt idealurile reale? Unde sunt gândurile şi bucuriile simple?

Cred că e timpul  să privim şi altfel viaţa decât numai din propriul buzunar.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

acvila

***

“Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui:

Trec în zbor peste depărtări înţinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi răuri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câtiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei  şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit:

Înseamnă  că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească  cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul , neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas multumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului.

Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri.

Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat.

Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora  e lucru plictisitor şi anevoios.”[C.f. Cuviosul Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, editura Deisis, ed. a IV-a, Sibiu, 2001, pag. 266-267]

**

După cum spune şi Sfântul Siluan în această parabolă, distanţa dintre omul duhovnicesc şi omul comun este nu una a separării fizice, ci una a felului de a percepe fiinţarea.

Şi unul şi altul trăiesc, mănâncă, beau, îşi satisfac necesităţile fiziologice, dar unul vede şi gândeşte profund, iar altul se limitează la câmpul vizual pe care il propune ochiul, urechea, nasul, etc…

Cele două feluri de existenţă, chiar dacă aparent la fel de ingrămădite în cotidianul mocirlos al realităţii, în raport cu fiinţarea şi realităţile existenţei se comportă total diferit.

Ne punem mereu întrebarea: de ce atâţia sfinţi pe pereţii bisericilor, sau în sfintele icoane?

O asftel de percepţie se încadrează în limitatul vederii care se rezumă la trupuri, la concretul de lângă. Printr-o astfel de percepţie insul nu poate vedea dincolo de trupuri, dincolo de concret, ÎN….. şi PRIN.

El vede doar forma şi culoarea, o formă şi o culoare ce excită şi nu problematizează…….

Sfântul Siluan a sesizat monumental această diferenţă colosală între două moduri de a privi existenţa şi de a te rezuma la ea.

Felul acesta de gândire poate cuprinde tot: felul în care percepem postul, gândul, icona, biserica , preotul , taina, crucea, omul, natura, steaua, totul….

Limitativul de tipul celui expus mai sus ne defineşte sau nu persoana, într-un anumit moment în spaţiu şi timp.

Totul depinde de noi, de deschiderea noastră către Dumnezeu şi tainele Sale.

Numai în acest fel vom înţelege comunicarea cu El, cu sfinţii, cu Maica Domnului.

Altfel, totul ne va fi ascuns şi de neînţeles ca si discuţia dintre vultur şi cocos, de nerealizat.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

45134

***

Din ce în ce mai mulţi dintre noi sesizăm în societatea românească contemporană cum escaladarea conflictului cotidian, a celui de la colţul străzii, din compartimentul de tren, de la coada de la bilete a devenit o regulă.

Peste tot nesimţire şi iar nesimţire, prea multă nesimţirea chiar. Pe unde treci nu vezi decât ochi pentru ochi, priviri de gheaţă şi vorbe de pomină şi foarte puţină blândeţe, altruism interior.

De unde această escaladare a răcelii dintre noi românii?

După 18 ani de la revoluţia din 1989, avem maşini mai luxoase, avem acces la bunuri de tot felul pe măsura buzunarului, suntem liberi şi totuşi……..

Şi totuşi din punctul de vedere al atitudinii zilnice parcă ne-am sălbăticit, ne-am transformat într-un fel de oameni ai cavernelor scăpaţi pe şosele şi trotuare.

Involuţia pe care nimeni nu o poate nega există peste tot, pe stradă, la serviciu, peste tot, iar lucrul acesta se vede şi pe sticla tv-ului unde totul ia o altă întorsătură.

Ne-am brutalizat în noi înşine mediul online fiind punerea în mic a ceea ce este societatea românească în întregul ei, un adevărat mediu al intoleranţei, al violenţei exacerbate şi al nesimţirii ieşite din limite.

Şi unde e cauza?

Interiorul nostru este problema şi nu neapărat o moralitate exterioară neîmpărtăşită.

Este impulsul acela animalic ce ne orbeşte şi pe care neputându-l controla lovim în stânga şi în dreapta.

Omul care se comportă în acest fel, chiar într-un mod inconştient uneori, se urăşte pe el însuşi într-un mod egal cu ura ce o poartă pentru semenul lui.

Ne comportăm în aşa fel, scrâşnim din dinţi pentru că în noi înşine nu ne mai suportăm, nu ne mai auzim, nu mai vorbim cu sine.

Dorim, dorim, scrâşnim, dar nu mai sesizăm că ne-am înstrăinat de propria persoană, că nu-i mai acordăm cu adevărat importanţa cuvenită, o urâm pentru existenţa noastră mizeră şi adâncită în anonimat.

Şi când putem şi avem ocazia încercăm să ieşim din acest cerc vicios depersonalizându-ne şi mai mult şi dorindu-ne şi mai multă putere de a poseda, de a subjuga pe cel de lângă noi, pe semenul nostru.
Când nu putem face asta scrâşnim din dinţi, ne uităm urât sau înjurăm cu voce şoptită.

Anonimatul internetului ne arată adevărata faţă a urii şi imposibilităţii de a ne suporta, ne arată faţa animalică, ochii roşii şi gura spumegândă.

Ne place să trăim în anonimat pentru că el ne protejează, ne este mantie a neputinţei de a fi oameni mari.

Nu putem să ne asumăm realităţi şi fapte pentru că ne vrem mici şi neperturbaţi de frumos. Noi vrem numai „frumosul” nostru într-un mod egoist şi becisnic, crezându-ne mari şi olimpici.

Dar nu suntem aşa din păcate, iar lucrul acesta nu-l vom înţelege şi nu-l vom depăşi decât atunci când vom reuşi să ne învingem pe noi înşine, ura surdă faţă de noi înşine, faţă de neputinţa aparentă din noi.

Şi când vom putea reuşi lucrul acesta?

Vom reuşi atunci când ne vom face o radiografie interioară, a fiinţei noastre, şi vom constata unde este problema. Iar apoi vom încerca să remediem problema şi nu prin acte de voinţă, ci prin acte de jertfă.

Biserica noastră Ortodoxă are toate remediile unei astfel de boli şi ele sunt: milostenia, rugăciunea, vizita celor bolnavi, postul, spovedania.

Acestea dar şi altele reprezintă remedii, dar numai în măsura în care ne-am făcut această radiografie a fiinţei.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

Older Posts »