Ultimele câteva săptămâni pentru noi, personal, au fost sufocante, datorită lobby-ului fulminant pentru …justiţie. Deşi noi, ca ţară, cu Justiţia stăm nu prea bine…cu justiţia eclesială, cu ambitusul inexplicabil pentru decapitare, deodată, ne-am pomenit că stăm extraordinar de bine. S-a cerut cu obstinaţie, de sus în jos şi de jos în sus: să fie excluşi apostaţii…pentru că în lipsa lor Biserica noastră românească nu o să mai aibă niciun om care să fie populat la nivel mintal cu eresuri.
S-a cerut cu obstinaţie, s-a cerut cu râvnă rău intenţionată sau juvenilă, s-a cerut indiferent de consecinţe. S-a cerut fără orizont de aşteptare.
Cel mai uşor lucru e să condamni. Cel mai greu lucru e să poţi ameliora cu ceva situaţia, că de vindecat sau de dez-eretizat oameni nu se face în masă, ci, e un proces personal atât de complicat, încât, cei care l-au trăit cumva pe propria lor piele, pentru că au vrut să fie, cât de cât, ai vieţii duhovniceşti…l-au trăit la modul epuizant.
Pentru că, dacă încerci la un moment dat [ şi asta fac toţi credincioşii autentici ai Bisericii] să te pui în faţa tuturor poruncilor Scripturii şi ale exigenţelor Sfinţilor Părinţi, ale dogmelor şi ale hotărârilor canonice ale Bisericii, ale tipicului ortodox şi ale modului de nevoinţă ortodox, ale constituţiei statului român şi ale statutului de membru european şi de om al secolului tău şi începi să te întrebi dacă eşti propriu lor, dacă nu eşti vinovat cu ceva, vezi că nici 1% din ele nu le-ai împlinit vreodată fără păcat.
Credincioşii cu măsură în viaţa lor, cu bun simţ, cu multă adâncire în viaţa Bisericii nu cred că au timp de decapitări, de aşteptări de caterisire, ci au un proiect de viaţă personal şi eclesial în acelaşi timp la care lucrează non-stop.
Şi de ce spun asta? Pentru că am avut senzaţia halucinantă, pe tot acest parcurs spre această zi, care se dorea a fi triumful împotriva ereticilor, că toţi cei care doreau caterisirea…nu mai aveau niciun alt subiect de aprofundat în viaţa lor, ci numai pe acesta, care cerea justiţierea.
La nivel online a fost o atmosferă apăsătoare şi, într-un procent foarte ridicat [ e vorba de manipulare sau de neracordare adâncă la exigenţele mântuirii?], s-a dorit o singură soluţie…cea amintită, şi deloc această a doua soluţie: pocăinţa. Bineînţeles ireverenţa, mojicia, prostul gust s-au insinuat în discuţii, în aşteptări, arătând, într-un mod respingător…că internetul e socotit de majoritatea creştinilor ortodocşi, din păcate, încă un spaţiu în care se deversează gunoaiele interioare…şi mai puţin înţelepciunea personală.
Şi acest anotimp al aşteptării decapitării…ar fi trebuit, credem noi, să fie umplut de înţelepciune, de frumuseţe, de gândul că nu suntem niciunul mai breji şi că atitudinea cea mai autentic ortodoxă e aceea de a compătimi cu cel care greşeşte şi nu să ne bucurăm că şi mai marii noştri sunt ca şi noi, ca tot creştinul din Biserică.
Deci nu înţelegem/sau nu vrem să acceptăm ce înseamnă responsabilitate faţă de ceea ce spunem şi facem şi nici câte presiuni, de tot felul, se abat asupra ierarhiei noastre şi asupra fiecăruia dintre noi. Şi aceasta, pentru că nu facem exerciţiul de a ne pune, pentru o zi, la nivel mintal, în locul patriarhului, al preşedintelui, al ministrului, al stareţului, al preotului, al primarului, al judecătorului, al medicului, al tatălui de familie…şi să dorim să rezolvăm toate lucrurile la nivel absolut, ca să ne treacă…înfumurarea.
Pentru că, în concluzie, am aflat că nu suntem responsabili de ceea ce spunem şi facem, că astăzi spunem una iar mâine alta, că nu cerem de la noi ceea ce cerem de la alţii şi, în primul rând, că nu avem o inimă bună, milostivă…
Am primit de câteva ori pe zi liste de adeziune…pentru caterisire trimise prin email, ca aceasta.
lista-adeziuni-memoriu-20080703-1350
Însă, de trei ani de zile de când suntem online nu am primit nicio invitaţie să comentăm un pasaj din Scriptură sau dintr-un Sfânt Părinte, să vorbim o problemă anume sau să ne conciliem, noi, mai mulţi creatori online, ca să facem un proiect grandios spre folosul tuturor.
Însă am primit mesaje ca să ne războim între noi, mesaje de intimidare, drăcuituri, blesteme, necioplisme, bădărănii. Ne-am arătat unul altuia că nu ne vedem pe net. Ne-am arătat unul altuia că ne iubim…cu indiferenţă. Ne-am arătat că ne doare mai mult de buzunarul propriu şi de vânzarea noastră de carte sau de faima noastră, decât de…iubirea lui Hristos.
Şi de ce spun toate acestea. Pentru că mitropolitul şi episcopul condamnaţi ante-factum de către noi au fost urmăriţi la nivel online, li s-a făcut publicitate negativă înainte de a fi făcut gesturile pentru care astăzi au fost chestionaţi la nivel sinodal. Au fost urmăriţi cu obstinaţie, şi, acum, cu atât mai mult.
Pe cine mai avem de decapitat…ca să fim singurii curaţi pe lumea asta? Ne concentrăm pe păcate şi persoane mai vinovate decât toţi…dar niciodată pe fapte bune şi acţiuni măreţe?
De aceea cred că marea problemă sunt cei…care văd mereu probleme, dar niciodată nu sunt în puncte cheie, de conducere, ca să le soluţioneze şi niciodată nu au soluţii.
Pentru ca să terminăm acest subiect şi să-l îngropăm în sacul cu lucruri spre înţelepţire, am primit în această seară… soluţionarea cazului cu multă bucurie şi seninătate sufletească. Pentru această soluţie m-am rugat tot timpul şi, pentru noi, e singura modalitate prin care cineva din afara Sfântului Sinod se poate manifesta…atunci când nu e întrebat în mod expres.
Oricine ar fi în această situaţie şi pentru orice motiv nu putem acţiona decât duhovniceşte, dacă suntem duhovniceşti şi nu putem acţiona decât la întâmplare, dacă nu ştim ce duh ne poartă.
Dacă s-a terminat cazul şi nu mai avem nicio problemă în Biserica noastră, ar trebui, credem noi, ca din această seară, măcar creatorii online ortodocşi ai Bisericii noastre să se apuce de scris predici, de făcut cateheze, de scanat cărţi, de pictat icoane, de tradus şi de scris cărţi…pentru că până acum am fost ocupaţi.
S-a terminat spectacolul, nu a curs sânge, nu a fost decapitat nimeni…şi din acest motiv…trebuie să ne aruncăm amărăciunea în muncă, rugăciune, creaţie…Sau…mai inventăm încă un caz, şi tot aşa?!…
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş
Spiritualitate ortodoxă, Cultură şi Ştiinţă 