Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 septembrie 2008

De ce anti-bastrix? ep. I

Nu ştiu dacă aţi văzut filmul „Matrix”?!.

În filmul respectiv personajul principal, cel pozitiv, avea un anti-ego.
Ei, orice făcea ăsta, celălalt îi călca pe urme dar făcea totul invers, un fel de gică-contra.

În cazul nostru Părintele Dorin, ajuns la culmea notorietăţii online, este consacrat de un anti-bastrix.
Personajul, necunoscut de altfel se manifestă într-un fel total opus părintelui Dorin: se ascunde, este incisiv şi ironic în sens negativ, este hrăpăreţ online şi are complexe sexuale, toate sub masca ortodoxului smerit.

Nu despre nick-ul anti-bastrix vreau să discut, e mai puţin important, ci despre psihologia inversului.
De ce există mereu nişte gică-contra pe lângă oamenii mari?

Un exemplu grăitor, din psihologia inversului o avem în imaginea scripturistică care prezintă pe Hristos şi Baraba faţă de mulţimea judecătoare:
-Cel din dreapta, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia şi cel din stânga Baraba (de la aramaicul Barabba,- fiul Tatalui, bar-fiu, abba-tata).
-Cel din dreapta Mielul, Cel ce spala păcatele lumii, cel din stânga un criminal cu gânduri eliberatoare, dar destul de mundane.

Având aceste imagini în minte putem să observăm că Dumnezeu îi dă omului această posibilitate de a alege, de a despărţi prin propria judecată binele de rău, notorietatea veridică de impostură.
Există momente când omul are această posibilitate de a-şi pune la lucru libertatea, fără posibilitatea ulterioară de a tăgădui. (va urma…)

Stârceanu Bogdan -Ioan

Read Full Post »

Oamenii de ştiinţă, fizicienii, mai explicit (noii ” pseudo-sacerdoţi” ai omului postmodern), ne promit că maşinăria construită la aprox. 100 m între Elveţia şi Franţa, ne va aduce mai aproape de a înţelege universul, complexitatea lui, esenţa lui.

Maşinăria asta de 5 miliarde de euro ne va aduce ceva mai aproape de înţelegerea mecanismului, dar nu va aduce cel mai important lucru pentru noi, înţelegerea morţii.

Gigantica maşinărie, din acestă perspectivă, nu va aduce nimic nou, nu va reuşi aproape nimic, pentru că  eu, tu, el sau ea tot vom muri, tot vom sfârşi.
Şi atunci care este întrebarea? Trăim un paradox.
Descoperim atât de multe secrete, dar nu putem descifra un lucru simplu, la îndemână, moartea: Ce este ea? Unde duce ea?

Şi atunci vine întrebarea:
Cât de frică ne este de moarte, de sfârşit, cum vreţi să-i spuneţi?
Tabuizând moartea o facem şi mai prezentă şi mai apăsătoare în viaţa noastră. De realitatea morţii nu putem scăpa oricât ne-am căsni, oricâte pastile am lua, orice am face.
Pentru fiecare dintre noi vine un sfârşit al lumii, atunci când murim, când lăsăm în urmă tot, lume, oameni, intenţii, speranţe şi idealuri. Rămânem doar noi înşine şi Dumnezeu faţă de care vom avea ceva de spus.

Toate aceste atitudini duc la  necesitatea stringentă de a privi moartea în faţă, de a ne aduce aminte de ea clipă de clipă, pentru a putea trăi cu adevărat viaţa. O viaţă adevărată nu poate fi trăită fără să te gândeşti la moarte, fără să meditezi la ea, fără să o priveşti cu ochi lucizi aşa cum te uiţi la viitor.

Biserica (cea mai complexă „maşinărie” dată nouă de Dumnezeu) tocmai asta ne soluţionează, ne rezolvă problema cu moartea, ne dă o soluţie la ea, lucru pe care nici un om de ştiinţă, nici o maşinărie făcută de el nu l-a putut şi nu îl va putea face vreodată.

Biserica noastră ne arată moartea aşa cum este ea, goală, rece, dar în acelaşi timp dă o soluţie acestei clipe grele pentru fiecare fiinţă: viaţa în Hristos.
Prin Hristos moartea devine trecere spre viaţa veşnică, spre idealul existenţei noastre. Aşa că, să medităm la moarte, pentru că prin asta ne mai vedem pe noi înşine şi începem să căutăm cu adevărat sensul vieţii.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »