Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 27 august 2007

De curând am avut ocazia să citesc cartea părintelui Florin Botezan „Sfânta Liturghie-cateheză desăvârşită” în care autorul în 423 de pagini face o radiografie a Sfintei Liturghii, centrul cultului ortodox, punând în acelaşi timp pe tapet şi probleme cu care se confruntă cultul astăzi în raport cu ceea ce găsim în primele veacuri creştine.
Cartea este structurată în patru mari capitole, în fiecare din ele analizându-se gradual evoluţia Sfintei Liturghii din perspectiva raportului cult-cateheză.

În capitolul 1 se tratează succint despre Descoperirea lui Dumnezeu omului şi activitatea catehetică a Bisericii:
„Biserica este aşadar viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt, este poporul cel nou al lui Dumnezeu pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adunat, răscumpărat şi sfinţit şi l- aocnsacart pentru a-L mărturisi pe El în lume şi în faţa lumii.[…] Duhul Sfânt este Cel Care Îl face prezent pe Hristos în Biserică împlinind opera Sa Mântuitoare.(p. 38)
Biserica ne dăruieşte o educaţie duhovnicească, nestricăcioasă, pentru veşnica şi fericita împreună-împărăţirea omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi în ceruri.”(p 41)
„Catehizarea este o educaţie spre mântuire reaşezată de Biserică şi în Biserică ce angajează omul în pocăinţă spre înnoire şi urmăreşte creşterea duhovnicească a acestuia în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte mădulare ale Bisericii”(p.46)

În capitolul 2 autorul încearcă o prezentare a cultului divin cu rolul lui în catehizarea creştinului. El evidenţiază rolul cultului în „experierea adevărurilor creştine prin mijlocirea închinării aduse lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, Biserica, în mod simbolic şi real”(p55)
În viziunea părintelui Florin Botezan cultul nu se rezumă la nivelul cognitiv ci „ne conduce la cunoaşterea existenţială, prin experienţă, a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică. Împărăţia lui Dumnezeu, căreia cultul ne face părtaşi, este, -spune autorul- potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, „cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unitatea cu El şi viaţa întru El””(pag 55).

Adâncind acest aspect părintele evidenţiază, citându-l pe pr. prof. Bria rolul simbolului în acest cadru subliniind faptul că „Sfânta Liturghie <<nu este un simplu cadru emoţional şi estetic şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. De aceea ea însăşi pregăteşte şi afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei>>”(p. 78) Astfel „întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.(p. 78)

În acest context „Sfânta Liturghie este Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hritos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup a lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu”, deci aspectul de Taină, iniţiatic. Tot părintele compară Sfânta Liturghie ca o actualizare „nu numai a jertfei şi învierii lui Hristos ci si o continuare a Cincizecimii, o Cincizecime continuă, Cincizecimea fiind tocmai evenimentul unic şi permanent , adică noul mod de prezenţă a lui Hristos în comunitatea eclezială”( Pr. Bobrinskoy, Taina Bisericii apud p. 83)

În următorul capitol face o prezentare a evoluţiei structurale a Sfintei Liturghii de la Cina cea de Taină până la Liturghia actuală, evidenţiind diferenţele şi aspectul catehetic care a rămas ca cel mai important după cel tainic.
În următoarele părţi autorul face o introspecţie asupra împărţirii Sfintei Liturghii evidenţiind abaterile de astăzi ce sunt necanonice şi periculoase. Unul din acestea îl reprezintă rostirea predicii, imediat după citirea Sfintei Evanghelii:

„Mutarea predicii la sfârşitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calităţii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăşurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârşit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scoţând predica din contextul Sfintei Liturghii şi aşezând-o după momentul cuminecării aceasta îşi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăşire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existenţei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminearea predicii din Liturghie ci la reconstituirea actului predicatorial, la căutarea mijloacelro prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul său hirotonit, adunării euharistice”(p. 240) În acest sens autorul aminteşte şi de hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R din octombrie 1950 care obligă preoţii la respectarea locului predicii după Tradiţia Bisericii.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare şi pe care autorul îl subliniază foarte bine îl reprezintă eroarea prin care anaforaua liturgică este citită în taină şi nu cu voce tare:

„Principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi credincioşilor.[…] Rugăciunile Liturghiei, cu excepţia celei rostite de preot în timpul Heruvicului, sunt alcătuite la persoana întâi plural arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biserici.[…] Împreuna slujire implică înţelegerea a ceea ce se petrece, căci <<a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva>>. Aceasta a făcut ca rugăciunile Liturghiei nu numai să aibă un accentuat caracter catehetic ci să fie şi adevărate explicaţii ale ritualurilor şi momentelor Liturghiei”(p243). Autorul observă că după secolul V-VI din „motive ce nu ţin de esenţa Liturghiei au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni, începând cu anaforaua liturgică, rugăciunea principală a Liturghiei. Acest proces s-a desfăşurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinţeze. Din contră singura reglementare în acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împăratului Iustinian care poruncea <ca toţi episcopii şi preoţii nu în taină ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor să facă dumnezeiasca proaducere>. „(p244). Acest lucru, afirmă autorul, a dus la o ascundere a clerului faţă de credincioşi şi o depărtare a acestora de întreaga iconomie a Sfintei Liturghii. Astfel autorul precizează :”Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea nostră de înţelegere, copleşitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăşeşte viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu”(p244). În sprijinul acestor afirmaţii autorul aduce şi pe Sfântul Ioan de Kronstadt care spune: „ar fi mult mai interesant şi mai folositor pentru mintea şi inima creştinuliu ca el să cunoască întreg cuprinsul Liturghiei, toate rugăciunile şi laudele înălţate către Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mântuitorul”(la „Liturghia cerul pe pământ…pag. 159”)

În continuare autorul continuă introspecţia făcând o analiză amânunţită a tuturor etapelor din timpul Sfintei Liturghii cu toate aspctele şi frumuseţile lor.

Sper să vă fi stârnit curiozitatea de a citi această carte, plecând de la ideea dorinţei dumneavoastră de a cunoaşte mai bine slujba cea mai importantă a cultului Bisericii noastre Ortodoxe, şi astfel, de a îndepărta din faţa ochilor păienjenişul neştiinţei.

 

Stârceanu Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Se pare că în urma discuţiilor cu sindicatele s-a ajuns la o concluzie provizorie conform căreia religia va fi studiată în învăţământul preuniversitar, dar nu ca materie obligatorie:

Ştirea o găsiţi postată aici
Oricum, după cum evoluează lucrurile nimic nu va putea fi previzibil

 

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Albert Camus spunea: „ziaristul este istoricul clipei”. Clipa pentru un ziarist reprezintă o eternitate deoarece el este maestrul care ştie să o despice, să-i dea culoare, să o îmbrace în forme frumoase atât ca aspect cât mai ales ca şi conţinut. El cunoaşte tehnica de a face cuvintele vii să îşi atingă ţinta. Acesta este ziaristul. Cu toate acestea în mass-media românească foarte puţini dintre ziarişti mai au simţul şi decenţa de a-şi pune în valoare talentul în scopuri nobile şi anume în aflarea adevărului.

Din păcate ziaristul de astăzi a uitat ce înseamnă să fii maestru al pixului, a uitat ce este aia responsabilitate şi datorie faţă de cititori. De multe ori ziarele au devenit un fel de munţi de gunoaie de cuvinte, iar ziariştii gunoieri ai cuvintelor. Imoralitatea ca vocaţie gazetărească a devenit o rampă de lansare pentru aceştia. Totul este eligibil atâta timp cât prinde la public şi este gustat de acesta. Numai am respect de mamă, de tată, de Biserică, de Dumnezeu, de cititor atâta timp cât am rating şi priză la un anumit public. Este jalnic ce se întâmplă.

Cu puţine excepţii ziarele au devenit centre de compilări, unde investigaţia nu mai are accent. Ziaristul nu se mai duce în focul evenimentelor pentru a extrage de acolo, cu adevărat, informaţia şi de a o pune pe masa cititorului. El deschide calculatorul,se duce pe fluxurile de ştiri şi compilează la greu pentru următorul număr al ziarului. Aşa se naşte azi o ştire, un articol. În ultimul timp ziariştii au migrat de pe pagina ziarelor pe „pagina” TV-ului unde îşi continuă meseria. În principiu un lucru bun şi nobil deoarece audio-vizualul are mult mai mare priză la public decât suportul scris. Problema nu stă în asta, ci în faptul că mulţi dintre ei au plecat din redacţiile ziarelor la talk-show-uri cu aceleaşi metehne, cu aceleaşi superficialităţi şi angoase. Erijându-se în justiţiari prezintă ştirea la adresa unor oameni sau grupuri de oameni ca o sentinţă . Ştirea nu mai este o simplă informaţie, ci sentinţă definitivă fără drept de apel.

Într-un astfel de context ne putem pune întrebarea: Mai avem nevoie de ziarişti? Răspunsul pe care eu îl dau este afirmativ. Motivul principal îl reprezintă nevoia de informaţie, dar una corecta şi nepărtinitoare. Avem nevoie de ziarişti oneşti, cinstiţi, cu bun simţ şi cu acea conştiinţă a responsabilităţii.

 

Bogdan-Ioan

Read Full Post »

Azi de dimineată am citit un articol al unui ziarist obscur pe nume Dragoş Bucurenci. Nu obişnuiesc să îi citesc articolele pe motiv că sunt destul de slabe şi părtinitoare. Articolul, scris cu un ton răstit şi cu adresă, pune la zid anumite materii din curricullum naţional, la care individul era posibil corigent, şi anumite categorii sociale, în principal cadrele didactice şi preoţii. Ziaristul cu „obiectivitate” arată cât de stresantă este ora de religie, cea de educaţie tehnologică sau cea de latină. Cu fraze din fundul gândirii individul, din întâmplare ziarist, „evidenţiază” constrângerea intelectuală la care era supus „căpuşorul” lui de „popa burtosul”sau profesorul complexat de tehnologică şi cât de redusă la tăcere era mintea lui însetată de cunoaştere.

Domnul ziarist cu un limbaj greu de calificat pentru o astfel de demnitate îi reduce la tăcere pe toţi cei care au o astfel de meserie, de profesor şi predau religie, tehnologică sau biologie.

Acest articol care nu e singular în presa românească reprezintă un model a ceea ce a ajuns ziaristul român.

În cele ce urmează o să reproducem integral articolul respectiv din Evenimentul zilei, nr 4913, luni 27 august 2007:

„BUCURENCI: Stapanul cruciulitelor

27 August 2007
Dragos Bucurenci

Dragos Bucurenci: „N-as putea spune ca in topul tampeniilor inutile invatate in scoala generala orele de religie ocupa primul loc”.
Cred totusi ca se califica undeva intre primele cinci, cam dupa orele de lucru manual. Profesorul de „educatie tehnologica” (va jur, asa se numea!), un ins in personalitatea caruia viata impletise din belsug veleitati literare si frustrari profesionale, ne-a invatat un trimestru intreg cum sa fabricam siguranta fuzibila.

Niciunul dintre parintii sau profesorii nostri nu era de parere ca ne foloseste la ceva ora in care frecam cu smirghel o sarma de cupru, dar cu totii gaseau cat se poate de firesc sa castige cineva o paine in vreme ce noi pierdeam timpul. Cand s-a plictisit de lectiile de atelier, profesorul a inceput sa ne scoata la diverse activitati cultural-educative, cum ar fi spartul ghetii din fata scolii si curatatul zapezii de la intrarea profesorilor.

Ca sa scap de corvezile dascalului de „educatie tehnologica”, am cerut sa fiu transferat la grupa de fete. Aici, activitatea era macar pitoresca: se cosea goblen. Desigur, goblenul il coseau acasa mama sau bunica, iar orele erau, de fapt, prilej de chiul. Pe profesoara de lucru manual am iertat-o: ea macar castiga o paine in vreme ce-i dadea o ocupatie bunicii.

Pe langa aceste incredibile incursiuni in Absurdistanul scolii romanesti, orele de religie abia daca reuseau sa mai indigneze pe cineva. Faptul ca un popa burtos ne punea sa scriem dupa dictare cateva elucubratii dintr-o carte de invatatura crestina, pentru ca apoi sa ne asculte recitand tema invatata pe de rost, se incadra destul de bine in peisajul suprarealist al orelor petrecute la scoala.

Nici macar faptul ca incepeam ora recitand cu fata spre terenul de fotbal o rugaciune rimata nu ni se parea cu totul neobisnuit. In anii aceia, incepeam frecvent orele intonand imnul national, o reminiscenta penibila din anii cand alimentele si patriotismul se dadeau pe cartela. Asa ca ne intorceam disciplinati spre fereastra si recitam in cor urmatoarea incantatie: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, Noi pe Tine Te rugam, Lumineaz-a noastra minte, Lucruri bune sa-nvatam! Ca Tu esti Stapanul Lumii si al nostru Tata esti, Toate lucrurile bune Numai Tu le implinesti!”. Uite ca n-am uitat-o…

Ce ma amuza la aceasta amintire cu parfum de prostie si de tamaie e ca era singura data cand vorbeam la scoala despre procesul invatarii. In 12 ani de invatamant obligatoriu, cu nicio alta ocazie n-am discutat despre cum se petrece miracolul acesta prin care dascalul ii transmite elevului o parte din stiinta si din priceperea sa. Banuiesc ca n-am facut-o pentru ca pe foarte putini dintre dascali ii preocupa cu adevarat aceasta problema. Ceilalti par ferm convinsi ca totul se rezolva cu o dictare de-o ora si o tema kilometrica pentru acasa.

Abia la ora de religie am aflat cum stau cu adevarat lucrurile: in vreme ce profesorul dicteaza, Doamne Doamne aprinde un fel de reflector divin cu care ne lumineaza mintea si astfel devenim cu vremea mai intelepti. Era sa zic si „mai buni”, dar tot la ora de religie am aflat ca nu merita sa te chinuiesti sa faci lucruri bune, pentru ca treburile astea cad tot in sarcina tipului cu reflectorul.

Asa ca nu ma mira si nici nu ma revolta dorinta cultelor religioase din Romania, care cer reintroducerea religiei in scoala ca materie obligatorie. E greu de crezut ca ceva mai poate pune cruce reformei educatiei, Dumnezeu s-o ierte. Sa se faca, deci, religie, daca interesul national o cere. Bine macar ca nu se mai coase goblen.”

Aici va dau si linkul către blogul domnului ziarist

Bogdan-Ioan

Read Full Post »