Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 22 august 2007

„A avea ” şi „a fi”, două verbe atât de folosite în viaţa noastra, două verbe esenţiale pentru a înţelege ce se petrece în jurul nostru, pentru a putea lua contact cu sine şi cu restul. Dar ce reprezintă aceste două verbe pentru omul de azi? Ce semnificaţie mai au ele pentru el?

„A avea” astăzi este pe buzele tuturor, toţi doresc aceste verb îl sorb în priviri ca pe un vin deosebit de dulce, nimic nu se compară cu această seducătoare acţiune. Când „nu ai „ne spune societatea de azi este ca si cum ai muri, ai fi stors şi terminat ca fiinţă. Totul se învârte în jurul acestui cuvânt, inclusiv omul al cărui sclav este.

Dar ce se întâmplă cu verbul „a fi”? Din păcate nimic interesant, el e indispensabil, dar permanent blamat. Nimeni nu se mai gândeşte la el sau, dacă face acest gest instinctiv, de fiinţă raţională, strâmbă din nas, sau se face că îl ignoră. Aceste două verbe nu sunt numai o parte de vorbire care reflectă o acţiune (cf. DEX), ci reprezintă o materializare a unei stări de fapt, a unei realităţi.

Din păcate omul de azi este sclavul lui „a avea” ca materializare a stării sale interioare, şi nu a lui „a fi”. Dacă „a fi ” îl personalizează şi mai mult pe om, „a avea” accentuat şi depravat, îl depersonalizează pe om, separându-l de împlinire. Aceste două verbe ca materializări ale unor acţiuni interioare reflectă două stări de fapt, iar analizarea lumii de astăzi nu poate fi realizată ignorând aceste două cuvinte.

Masterand Stârceanu Bogdan -Ioan

Reclame

Read Full Post »

Sfânta Scriptură este privită, de mulţi, astăzi, ca un fel de depozitar al unor răspunsuri, asemenea unor rafturi din supermarket, de unde fiecare îşi ia ce îi trebuie pentru acasă. Această abordare pe care o are omul contemporan vis a vis de Sfânta Scriptură este cât se poate de greşită.

În viziunea Sfinţilor Părinţi Sfânta Scriptură nu are un astfel de rol, ci reprezintă un altfel de reper pentru credincioşi. Sfânta Scriptură, datorită împărţirii în capitole şi versete, este privită fragmentar, ignorându-se astfel contextul. Versetele sunt privite nu în întreg, ci ca un fel de chei pentru descifrarea unui puzzle.

În Biserica noastră, ortodoxă, Sfânta Evaghelie, şi citirea textului Scripturii, reprezintă un model de ce înseamnă încadrarea textului în context. Citirea Sfintei Evanghelii pe lângă alte citiri din cărţile sfinte reprezintă un moment important, dar legat strâns de alte momente. Actul nu se reduce la o citire seacă, ci la o problematizare care se finalizează cu explicarea, nu numai deductivă, ci şi prin relaţie de viaţă.

Astfel actul liturgic reprezintă unul din locurile propice şi ideale pentru înţelegerea sensului textului Sfintei Scripturi. Textul nu mai aduce a răspuns ca la jocurile „Ştii şi câştigi!”, ci se evidenţiază ca parte integrantă a unui ansamblu complex ce are în centru relaţia om-Dumnezeu.

Din păcate o astfel de abordare tinde astăzi să fie marginalizată, iar Sfânta Scriputură privită ca un amalgam de răspunsuri pentru tot felul de probleme. Astfel dacă vrei sa dai un raspuns tranşant care să îi „închidă gura” partenerului de discuţie aduci un citat din Scriptură neţinând cont de contextul în care se găseşte respectivul text. Astfel limbajul, teologic sau nu, se transformă într-un monolog cu nuanţele unei vorbiri de lemn.

O soluţie la această problemă o găsim în Biserica noastră, în cult şi nu numai. În cultul Bisericii textul liturgic se îngemănează cu ceea ce reprezintă textul Scripturii formând în acelaşi timp un tot, un monolit, în care nu se amestecă lucrurile, ci se evidenţiază mesajul.
Întoarcearea către slujbele Bisericii noastre a creştinului ortodox, contemporan, reprezintă o soluţie.

Când vorbesc de această întoarcere nu mă refer la simpla participare anostă a insului în cadrul fizic, ci o implicare fiinţială în înţelegerea mesajului transmis de acest ansamblu de text scripturistic, text din Sfânta Tradiţie, ce formează textul liturgic. Această abordare implică responsabilitate şi efort, atât intelectual cât mai ales sufletesc, dar şi bucurii imense.

Masterand Stârceanu Bogdan – Ioan

Read Full Post »

Gandul nemuririi pe care il are omul si de care, in mare parte, nu este constient, este un rezultat nu al egocentrismului sau, ci, un adevar dat de Dumnezeu. Faptul ca nu ne simtim muritori este dat de faptul ca sufletele noastre sunt nemuritoare si tanjesc spre aceasta stare. Din pacate raul nu sta in a te simti nemuritor, ci in a raporta nemrirea la lumea aceasta, la societatea aceasta, la acest univers fara Dumnezeu.

Gandul la moarte reprezinta, in esenta o recunoastere, o constientizare a nemuririi sufletului cat si o recunoastere a esecului egocentrismului fiintei in afara lui Dumnezeu. Cand un om se gandeste la moarte el isi apleaca atentia sa fiintiala asupra sa, asupra intregului sau. Lucrul acesta il obliga, in atare conditii, pe om sa se aplece asupra tuturor amanuntelor de care nu era constient sau asupra carora nu isi aplecase atentia.

Gandul la moarte cum spunea si Feriicitul Sofronie, este un dar de la Dumnezeu „Pomenirea mortii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebita de obisnuitul fapt de as ti ca intr-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba scoate duhul nostru din gravitatia pamantului. Fiind o putere ce se pogoara de Sus, ea ne ridica si pe noi mai prsus de patimile pamantesti, ne slobozeste de stapanirea si legatrua pe care o au poftele vremelnice asupra noastra si astfel, in chip firesc, ne face sfant-traitori.

Fie si intr-o forma negativa, dar ea ne lipeste strans de Cel Vecinic.” (cf.Arhim, Sofranie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. rom., de Ierom. Rafail Noica, ed Sophia, 2006). Gandul la moarte nu este finalul, adica nu are scop in sine daca nu este asociat in acelasi timp cu nadejdea in iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este cea care face ca acest gand la moarte sa fie lucrator si sa produca in om acea ruptura de ce e „vechi” in el.

Gandindu-ne la moarte ne recunoastem neputinta si cu adevarat constientizam ca suntem ca suntem fiinte rationale. Rationalitatea de care vorbesc nu poate fi dovedita decat de aplecarea asupra cenusei in care te vei transorma dupa moarte si de care nu poti scapa decat numai daca te „lipesti strans de Cel Vecinic”.

Masterand Stârceanu Bogdan -Ioan

Read Full Post »