Postul şi rugăciunea pentru lume

 

***

Perioadă a înfrânării de la anumite mâncăruri pentru unii, timp sau ocazie de a se apropia de Biserică pentru alţii, postul a însemnat şi înseamnă pentru mulţi un timp al revenirii în matca Bisericii.

Pentru un profan postul nu are decât cel mult valenţe curative, dar pentru un ortodox ancorat în tradiţia Bisericii postul reprezintă momentul din timp când se apleacă asupra lui cu mai multă sârguinţă.

Totuşi cuvântul care ne sare instant în minte când ne gândim la post este acela de “ÎNFRÂNARE”, “OPRIRE DE LA…”.

Dacă citim “Canonul Sfântului Andrei Criteanul” vom observa predominanţa persoanei I şi a II-a.

“De unde voi începe a plânge faptele vietii mele

celei ticãloase ?

Ce începere voi pune, Hristoase,

acestei tânguiri de acum?

Ci ca un milostiv,

dã-mi iertatea gresealelor.

Vino, ticãloase suflete, împreuna cu trupul tãu

de te mãrturiseste la Ziditorul tuturor.

Si îndepãrteazã-te

de acum

de nebunia cea mai dinainte

si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocãintã.

Râvnind neascultãrii lui Adam celui întâi zidit,

m-am cunoscut pe mine

dezbrãcat de Dumnezeu

si de împãrãtia cea pururea fiitoare

si de desfãtare,

pentru pãcatele mele.

Vai, ticãloase suflete!

Pentru ce te-ai asemãnat Evei celei dintâi?

Cã ai cãzut rãu

si te-ai rãnit amar;

cã te-ai atins de pom

si ai gustat cu îndrãznealã

mâncarea cea nechibzuitã.

În locul Evei celei trupesti,

fãcutu-s-a mie Evã întelegãtoare

gândul cel cu poftã trupeascã,

arãtându-mi cele plãcute,

si gustând pururea din bãutura cea amarã.”

**

Canonul, în sine poate fi văzut ca o rememorare a întregii fiinţe, în care este conţinută arhetipal întreaga umanitate. Creştinul, în faţa lui Dumnezeu, nu se vede singular, izolat, ca individ, ci ca persoană ce conţine întreg universul, ca Adam cel căzut.

Vedere tainică, plină de înţelesuri, pe care Sfântul Andrei Criteanul a sesizat-o atât de bine:

“Pãrinte al îndurãrilor,

apucând înainte,

miluieste-mã.

Înaintea Ta cad, Iisuse;

gresit-am Tie,

milostiveste-Te spre mine;

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca un îndurat,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Sã nu intri cu mine la judecatã, vãdind faptele mele,

cercetând cuvintele

si îndreptând pornirile;

***

ci cu îndurãrile Tale,

trecând cu vederea rãutãtile mele,

mântuieste-mã,

Atotputernice.

Stih: Cuvioasã maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu-mi dã har luminãtor,

din osârdia ta cea dumnezeiascã de sus,

ca sã scap de întunericul patimilor;

si sã laud din inimã

faptele vietii tale cele frumoase,

Marie.

Plecându-te dumnezeiestilor legi ale lui Hristos,

la Dânsul ai venit,

lãsând pornirile desfãtãrilor cele neoprite,

si toatã virtutea,

ca pe una singurã,

cu multã cucernicie ai sãvârsit-o.

Stih: Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugãciunile tale, Andrei,

scapã-ne de patimile cele fãrã de cinste

si te rugãm sã ne arati pãrtasi

acum

împãrãtiei lui Hristos,

pe noi, cei ce Te lãudãm pe Tine,

strãlucite,

cu credintã si cu dragoste.

Slavã…, a Treimii:

Treime,

Fiintã preaînaltã,

Cãreia ne închinãm întru o Unime,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o milostivã,

dã-mi lacrimi de umilintã.

Si acum…, a Nãscãtoarei:

Nãscãtoare de Dumnezeu,

nãdejdea

si folosirea celor ce te laudã pe tine,

ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului

si, ca o stãpânã curatã,

mã primeste pe mine

cel ce mã pocãiesc.”

**

 

Dacă la celelalte slujbe ale Bisericii  se foloseşte cu preponderenţă persoana I plural , de data asta, în timpul acestui canon, se foloseşte persoana I singular.

Folosirea singularului nu are rolul de a ne izola de restul, de a singulariza persoana, ci de are rol asemenea lupei, de aplecare spre propria fiinţă, şi prin asta spre întreaga umanitate.

Aici intervine rugăciunea pentru lume. “Eu”, în canonul Sfântului Andrei Criteanul, este întreaga umanitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos.

Lucrul ăsta îl găsim şi la Fericitul Sofronie când vorbeşte de rugăciunea pentru lume şi puterea ei.

Coborârea asupra propriei persoane prin post te deschide către ceilalţi, către durerea lumii din toate timpurile şi toate spaţiile.

Prin coborârea minţii în inimă harul îţi deschide porţile către înţelegerea a ce nu poate fi înţeles, înţelegerea durerii lumii.

Când harul Duhului coboară în inimă întreaga lume se roagă în inima ta. Inima devine lumină dar şi o rană sângerândă pentru lume, pentru întreg universul în faţa lui Hristos.

Aşadar,postul este urcuş, da, este urcuş, dar un urcuş prin coborâre, prin aplecare.

 

Bogdan – Ioan

Read Full Post »

Dezbaterile publice, între adevăr şi simulacru

***

Prin definiţie dezbaterea publică implică două grupuri, două persoane care se găsesc în tabere diferite, gata oricând să riposteze, să arunce săgeata în inima celeilalte.

În societatea postmodernă “dezbaterea publică” a fost transformată într-un fel de panaceu universal, un fel de aspirină, pentru o populaţie aflată în fibrilaţie.

Orice temă s-ar propune se răspunde cu  “dezbaterea publică”.

În ceea ce priveşte societatea românească se poate observa cum aceasta a fost aruncată  într-un fel de horă a “dezbaterilor publice”, unde discuţia a devenit interminabilă, fără rod, pur şi simplu o pierdere de vreme.

Totul s-a transformat într-un fel de linşaj reciproc, un fel de telenovelă naţională unde adevărul nu contează, ci doar poziţia în cadrul echipei la care eşti abonat.

Atunci, de ce atâtea dezbateri publice?

Simplu, pentru că în urma unor astfel de dezbateri publice, “alţii veghează pentru noi”.

Atenţia fiind atât de pătimaş orientată spre…… realitatea poate fi schimbată şi deformată în linişte, fără dureri de cap, fără reacţii.

Dacă aţi observat, în ultimii ani dezbaterile publice au avut mereu teme false, al căror final a rămas pentru un alt sezon.

Folosind o mass-media puternic înregimentată, dezbaterea publică s-a transformat dintr-o ocazie de relaxare a tensiunilor într-un instrument de manipulare şi consolidare a taberelor.

Având ca armă  “înregistrarea video” acţiunea s-a metamorfozat  într-un fel de exhibiţionism pe micile ecrane, unde spectatorul se plasează în călău sau apărător (asta în funcţie de interese).

Argumentaţia logică, coerenţa discursului nu mai există, ci doar pumnul, imprecaţia, datul la gioale, sau vorbitul despre nimic.

Dacă ne-am plasa undeva deasupra studioului unde se fac astfel de emisiuni vom observa doar câteva persoane (cu o notorietate mai mult sau mai puţin autentică) transformate într-un fel de terminaţii ale unor idei pseudo-publice.

Deci, persoanele puse în cadrul  respectiv, dacă li s-ar taia curentul ar ieşi, iar “dezbaterea publică” s-ar transforma într-o de dezbatere privată.

Altfel e sentimentul în faţa unei mulţimi de oameni şi altul e sentimentul în faţa unei camere de luat vederi, într-un studio, la o masă, cu un pahar de suc în faţa şi la umbra unui aparat de aer condiţionat.

Dacă am face acest exerciţiu de imaginaţie am observa că, de fapt, aşa zisele dezbateri publice sunt doar un simulacru grosolan, făcut sau nu cu un strop de profesionalism.

Cred că este timpul pentru adevărate dezbateri publice, cu teme adevărate, unde adevărul să conteze.

Bogdan –Ioan

P.S: caricatura e luată de aici

Read Full Post »

“Un preot ortodox trebuie sa crească nivelul cultural al dialogului pe Internet, nu să se ascundă sub anonimat” (pr. Vsevlod Chaplin)

***

“Biserica Ortodoxă Rusă îndeamnă la creşterea nivelului cultural al dialogului pe Internet.

„Aceasta se referă atât la bloguri cât şi la diferite declaraţii publice. Astăzi cultura, din cauza anonimatului, în anumite segmente ale comunităţii digitale, devine anti-cultură”, a spus şeful adjunct al Departamentului pentru Relaţii externe al Patriarhiei de la Moscova, arhipăstorul Vsevolod Chaplin, în cadrul unei mese rotunde.

În aceeaşi idee, mulţi dintre colegii săi, preoţi, având şi ei bloguri personale pe net, au fost avertizaţi asupra nivelului scăzut al discuţiilor existente, tocmai datorită dublării persoanei, cu una virtuala, sub anonimat.

„Cred că este normal şi foarte bine atunci când un preot, ca predicator şi împăciuitor, misonar în orice segment informaţional, răspunde la problemele oamenilor şi le dă sfaturi”, a spus pr. Vsevlod.

Dar el este convins de faptul că preotul ar trebui să acţioneze în numele lui „şi nu să se dubleze pe sine, cu o a doua persoană virtuală”.

(C.f. Sursa)

Preluat de Bogdan Ioan

Read Full Post »

Big Brotherul românesc

 

***

Îmi aduc aminte de o ştire de acum câţiva ani din Coreea de Sud unde guvernul interzisese filmarea persoanelor străine cu un telefon mobil fără acordul acestora.

În România anului 2009 cel mai cool este să filmezi orice şi pe oricine prin acest mod (cu telefonul mobil).

Oriunde te-ai afla dacă nu filmezi şi câteva scene inedite cu persoane în diferite ipostaze  nu eşti la modă.

Acestui sport naţional i-au venit în ajutor şi anumite televiziuni cu sloganurile de genul “martor ocular” sau “părerea ta contează”.

Tot acest sport s-a transformat într-o fobie naţională unde fiecare poate fi “călău” sau “victimă”, problema e de ce parte a baricadei se află.

Noua lege de stocare a datelor confidenţiale, intrată în vigoare acum ceva timp a produs o adevărată isterie în mass-media şi în rândul populaţiei în legătură cu pericolul unui big brother la scară naţională.

Toţi s-au oripilat de legea în cauză dar nimeni, absolut nimeni nu a văzut realitatea din jurul său: big brotherul există şi încă la ce nivel?!

Este simplu să te uiţi pe youtube să vezi la ce scară a ajuns acest obicei la noi.

Dacă mai este asezonat şi cu vreun profesor, medic sau preot totul e perfect pentru un “succes de casă”.

Dacă îl mai trimiţi şi la vreun trust de presă eşti vedetă.

Dacă nu te duci la medic cu telefonul dat pe record nu eşti la modă.

Dacă în timpul orei, la clasă, nu filmezi nişte colegi care joacă teatru pentru “net” nu eşti şmecher.

Dacă nu te pui pe internet în ipostaze provocatoare nu eşti de gaşcă.

A te filma sau a filma, în felul în care l-am descris mai sus, arată dorinţa multora dintre noi românii de a ne suplini o viaţă ratată, un fel de haos sufletesc de care credem că ne putem descotorosi arătând cu degetul pe celălalt sau a arunca cu piatra în el, neîntrebându-l nici măcar cum îl cheamă.

Trăim vremea omului asaltat de imagine dar care nu-şi poate privi adânc imaginea în oglindă. Suntem la momentul omului străin de sine care vrea să-şi scoată în evidenţă formele trupeşti pentru că pe cele sufleteşti nu le mai are sau au dispărut cu totul.

Trăim vremurile în care, cum spunea un Sfânt Părinte, omul normal e considerat nebun pentru că nu e nebun ca ceilalţi.

Trăim tragedia unui popor care şi-a rupt rădăcina cu propria mână crezând că, asfel, va deveni liber, dar în realitate a devenit singur, foarte singur.

 

 

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

„Un pervers: Moş Crăciun”, de Florian Bichir

„Florian Bichir: „Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri.”

„Cum petreci de Sărbătorile de Iarnă?“ e una dintre întrebările care mă calcă pe nervi în fiecare an. Asta pentru că nu există Sărbători de Iarnă, după cum nu există Sărbători de Toamnă, de Vară sau de Primăvară. Copleşiţi de consumism, de goana nebună după cadouri, uităm care este semnificaţia reală a sărbătorii. Hipnotizaţi de personajul Moş Crăciun şi al său „ho-ho-ho“ care inundă televizoarele, magazinele, dar şi imaginaţia copiilor, începem să uităm de Pruncul născut în ieslea de la Bethleem. Da, dubiosul Moş, creat de un caricaturist american în 1862, începe să-l înlocuiască pe Hristos în mentalul colectiv. Iar acest Moş este mult mai pervers decât păgânul-comunist Gerilă.

„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi“. (Luca 2, 7). Acesta-i miracolul. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle.

Crăciunul este o sărbătoare care trebuie să te pună pe gânduri. În primul rând, pentru că este o sărbătoare a familiei, iar pruncul îi uneşte pe soţi. „Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire“, spune Prea Fericitul Patriarh Daniel în pastorala sa.

Crăciunul trebuie să fie o sărbătoare a familiei, nu a shoppingului agresiv, al excesului culinar sau o inundaţie de cadouri. Iar dacă vrem să dăruim ceva, o putem face oamenilor săraci, nu tot celor bogaţi, cărora le crapă baierele pantalonilor. Lacrima unui copil sărac, a unei văduve sau a unui bătrân este mai valoroasă decât rânjetul fals al unui şacal putred de bogat.

Astăzi, familia creştină este lovită nu doar de criza economică, ci şi de cea morală şi de cea spirituală. Cu atât mai mult, astăzi, de Crăciun, putem să facem daruri celor săraci. Credinţa fără fapte e goală, e fadă. Devine un banal ritual, o simplă filosofie, o ştampilă, o etichetă agăţată. Când împodobiţi bradul alături de cei dragi, gândiţi-vă câţi sărmani nu şi-ar dori să aibă măcar 5% din cât aveţi dumneavostră. Treceţi pe la ei, deschideţi-le uşa! O faceţi în numele lui Hristos. Binevestiţi-L!” (Florian Bichir)

C.F. Sursa

preluat de Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

Dimensiunea hazardului în relaţia cu celălalt

***

Omul, prin construcţia sa, a fost creat pentru relaţie. Ca persoană reală omul nu poate trăi fără acest lucru, relaţia cu celălalt.

Persoana de lângă poate fi văzută numai şi numai de celălalt, iar lucrul acesta se vede prin însăşi construcţia feţei.

Faţa omului este făcută pentru a fi văzută, pentru a intra în relaţie şi de aceea, putem spune că ea reprezintă indiciul nevoii de relaţie.

Din păcate unii confundă relaţia cu subordonarea.Relaţia implică două persoane complet libere, lipsa acesteia neagă dialogul şi dragostea.

Există persoane care, dacă cred, că au aflat cam tot despre tine, care cred că dacă te ştiu din vârful picioarelor şi până în vârful capului,  au puterea de a-ţi intui mişcările şi reacţiile, interioare sau exterioare vis a vis de atitudini şi fapte.

Alţii, crezând că te cunosc foarte bine, încep să-şi arate adevărata faţă mojică, după ce te-au stors de tot ce era mai interesant.

Ansamblul de relaţii pe care unii şi alţii îl cer celor cu care intră în contact evidenţiază dimensiunea hazardului la care noi ne trăim cunoaşterea.

Relaţia cu celălalt este o cunoaştere, dar una ce nu se poate epuiza în domeniul absurdului sau hazardului.
Relaţia cu aproapele tău implică o jerfă şi în nici un caz un efort.

Din păcate astăzi relaţia, de orice fel ar fi ea, implică interes, interesul de a-ţi atinge scopul tău.

În momentul în care scopul a fost atins, tu sau el puteţi fi dispensabili, de aruncat la gunoi.Atitudini de felul acesta ne caracterizează viaţa şi chiar la nivelul insesizabil. Şi mai rău este atunci când aproapele meu devine o povară, care îmi mănâncă timpul cu mărunţişurile lui, cu neseriozitatea lui, cu bădărănia lui.În momentul acela el trebuie îndepărtat, aruncat la gunoi ca o cârpă pentru simplul motiv că nu mai reprezintă interes.

Am cunocut persoane care, erau cele mai bune şi diferente faţă de tine dacă le aduceai ceva noutăţi. În momentul în care nu puteai face lucrul acela erai ejectat, aruncat sau strivit.

Societatea modernă ne-a transformat într-un fel de brute cu diferite haine, mai lucioase sau mai catifelate.Nu mai avem capacitatea de a ne jertfi până la capăt pentru celălalt. Nu mai avem puterea de a vedea dincolo de cine este el şi ce vrea el.

În pilda samarineanului milostiv preotul şi levitul trec pe lângă cel căzut între tâlhari. Numai samarineanul milostiv se apleacă, „fiindu-i milă”.

La câţi dintre noi ne mai e milă de celălalt în chip real şi nu închipuit?Câţi dintre noi mai avem puterea de a vedea durerea din sufletul celuilalt dincolo de coaja de nucă care o acoperă?

A te debarasa de celălalt pentru simplul motiv că nu ţi-a îndeplinit o normă, fără să cercetezi îndelung şi iar îndelung motivul, reprezintă o barbarie de neînchipuit.

Din păcate aşa suntem, dezinteresaţi de cel de lângă, dar interesaţi de ce mai putem câştiga de la un altul şi iar de la un altul…. la infinit… ceva foloase.

Bogda Ioan Stârceanu

Read Full Post »

OpenSuse, o nouă versiune

***

Versiunea finală a distribuţiei OpenSuse 11.1 este pe ultima sută de metri.
Astăzi a apărut versiunea 11.1 RC1, iar versiunea finală va apărea pe 16 decembrie.

 

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

Apocalipsa buzunarului

***

De la mijlocul anului 2008, după ce au apărut primele semne ale „crizei financiare” peste mass-media au revenit norii hiperbolici ai exagerării.

Dacă în Occident lucrurile par, într-un anume fel temperate, la noi mass-media s-a transformat într-un fel de „mama omida ” ce ne prevede un viitor apocaliptic.

Şi dau câteva exemple:

„Falimentele bat la uşă: Un milion de şomeri în 2009„

„Criza mondială face primii şomeri în România”

„Românii nu îşi mai pot plăti ratele la maşini”

„1.200 de şomeri în trei luni”

„După profesori, potopul!”

„Criza economică intră instant în România”

„Criza afecteaza abonamentele la cablu”

„Criza e cât casa”

Aş mai putea enumera o mulţime de alte şi alte articole de genul acesta, dar cred că e suficient şi numai atât pentru a vedea „dezastrul” ce ne aşteaptă după uşă.

Ce trebuie remarcat la avalanşa articolelor de genul acesta este apetitul autorilor pentru dezastru, de dragul notorietăţii în faţa cititorilor grăbiţi.

Nimeni nu neagă existenţa suferinţei, a durerii, a dezastrului, mai ales în zilele acestea, dar a te folosi cu obstinaţie de aceste elemente pentru un folos pur mercantil este de-a dreptul diabolic.

Nu ştiu dacă cei care scriu astfel de articole au planul de făcut, dar a te folosi numai şi numai de astfel de realităţi pentru a ieşi în evidenţă în faţa celorlalţi reprezintă, în sine, o ipocrizie fără margini.

Nu mai există deontologie profesională, nici respect pentru adevăr, ci pur şi simplu, dorinţa de a ieşi pe scenă şi a fi aplaudat.

Există o apocalipsă a buzunarului, dar numai privită dintr-un anumit unghi, latura aceea a egoismului fără margini a omului obsedat de propriul drum între azi şi ziua de mâine.

Unde sunt idealurile reale? Unde sunt gândurile şi bucuriile simple?

Cred că e timpul  să privim şi altfel viaţa decât numai din propriul buzunar.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »

„Anticreştinismul – o problemă de stat în România”

***

„Saisprezece organizatii romanesti au inaintat ieri o scrisoare presedintelui Traian Basescu, Guvernului si Parlamentului Romaniei, prin care semnaleaza „acte grave de instigare la ura religioasa si nationala, precum si incalcarea libertatii religioase si de gandire a crestinilor ortodocsi. Scopul acestui demers este recunoasterea prin lege a „genocidului anticrestin in Romania comunista si dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Ortodoxe.

Conform comunicatului dat publicitatii, cele 16 organizatii semnatare (Asociatia Prietenii Muntelui Athos, Liga Tinerilor Crestini Ortodocsi Romani – filiala Campia Turzii, ASCOR – filialele Cluj si Iasi, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Asociatia Ieromonah Arsenie Boca, Asociatia Brancoveanu, Asociatia Civic Media, Asociatia Altermedia, Grupul Independent pentru Democratie, Asociatia ROST, Grupul Cathisma, Asociatia Drept, Uniunea Vatra Romaneasca, Liga pentru Combaterea Anti-Romanismului LICAR, Asociatia „Suflet pentru suflet”) cer clarificarea temeiurilor legale in baza carora s-a recurs, la Iasi, in luna august a.c., la inchiderea expozitiei itinerante „Destine de martiri”, organizata de CNSAS si Asociatia ROST. Obiectul expozitiei l-au constituit dosarele a sase fosti detinuti politici, dintre care patru preoti ortodocsi. Semnatarii scrisorii considera acuzatia de „imagine facuta unor legionari” adusa expozitiei de catre „directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului in Romania drept «instigare la ura religioasa si defaimare comisa printr-un act normativ al statului roman».

Cei sase detinuti politici, interzisi de autoritati
Cei sase detinuti ale caror dosare de cercetare au facut obiectul expozitiei amintite sunt: parintele Arsenie Boca, parintele Sandu Tudor, care s-au dezis de Miscarea Legionara, parintele Arsenie Papacioc si parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care, dupa eliberarea din inchisoare, au dus o activitate exclusiv misionar-spirituala, nefacand parte din vreun partid sau miscare politica, Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu, ultimul murind in inchisoare si salvand viata pastorului evreu R. Wurmbrand. Semnatarii scrisorii mai spun in acelasi comunicat ca „aluzia cum ca personalitatile ale caror dosare au facut obiectul expozitiei ar intra sub incidenta Legii privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii este deplasata. Este stiut ca mai multi membri ai Miscarii Legionare au fost anchetati de o comisie de pe langa Tribunalul de la Nurnberg si ca in urma cercetarilor s-a declarat ca «legionarii» nu se faceau responsabili de crime de razboi in Est, astfel ca au fost absolviti de orice responsabilitate privind abuzurile contra populatiei si evreilor de peste Nistru.”

Crestinii protesteaza fata de discriminare
Printre altele, in scrisoarea amintita se mentioneaza: „Crestinii ortodocsi protesteaza fata de discriminarea de orice fel, condamnand ideile si manifestarile fasciste, rasiste sau xenofobe, invitand institutiile si autoritatile statului sa se mentina in limitele unei democratii reale, care sa asigure dreptul la opinie si credinta”. Orice aspect al vietii sociale, precum si orice vedere asupra fenomenelor si evenimentelor istorice pot constitui obiect de cercetare sau de dezbatere pentru oricine, atat timp cat prin aceasta nu este pusa in pericol viata nimanui. Din comunicatul amintit mai reiese ca, la vremea interzicerii expozitiei, au protestat 54 de istorici care s-au adresat CNSAS, cerand liberul acces al specialistilor la informatiile cuprinse in dosarele aflate in aceasta institutie, demers care a ramas fara raspuns.

Cazul Dumitreasa, o mostra de inscenare comunista
Documentul inaintat ieri presedintelui, Guvernului si Parlamentului face referire intr-o trimitere la faptul ca „majoritatea fostilor detinuti asa-zis «politici», printre care se numara 2.000 de preoti ortodocsi, in afara de calugari, au fost invinuiti in mod fals de «spionaj» si de alte delicte care pot fi incadrate la infractiuni contra pacii si omenirii”. Un caz celebru in acest sens este cel al parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a petrecut in temnitele comuniste 21 de ani. Se stie ca parintele Calciu a fost o personalitate publica cunoscuta in Occident drept un luptator pentru pace si drepturile omului. Dupa eliberarea din inchisoare, a fost expulzat din tara in urma demersurilor facute de presedintele american Ronald Reagan, de Papa Ioan Paul al II-lea si de alte personalitati ale vietii politice din Occident. A fost dupa aceea primit la Casa Alba in mai multe randuri ca un martir al contemporaneitatii. In tara insa, parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost considerat un delincvent vinovat de infractiuni impotriva pacii si omenirii.”(Cf. Gardianul/25.11.2008)

Dumitru Manolache

(preluat de Bogdan Ioan Stârceanu)

Read Full Post »

Pentru cine vrea să scrie

***

Oratoria ca  şi scrisul sunt două modalităţi de a te exprima, de a te exterioriza, de a putea să împărtăşeşti şi celorlalţi realităţile tale.

Totuşi, spre deosebire de oratorie scrisul rămâne în istorie. Chiar dacă a vorbi implică o dexteritate deosebită şi o limpezime a ideilor desăvârşită, scriitura este totuşi cea care dăinuie, cea care lasă urme.

Când scrii se mai întâmplă un lucru extraordinar, ideile care vin ca flux întăresc realităţile tale şi te fac să-ţi câştigi încrederea faţă de tine.

Scrisul dă loc limpezimii ideilor pentru că există timpul de a fi decantate, exprimate sau retrase.

De aceea când îţi expui ideile în scris şi responsabilitatea cuvântului este direct proporţională cu ceea ce exprimi.

A scrie şi a te ascunde în spatele necunoaşterii realităţii vis a vis de un fenomen sau personaj este o minciună.

Minciuna vine din faptul că atunci când îţi expui ideile claritatea gândirii tale te trădează, îţi arată adevărata faţă, adevărata personalitate.

Nu poţi scrie absolut inconştient, neresponsabil, nu poţi pretinde lucrul ăsta de la tine, decât dacă eşti un mincinos sau un şarlatan.

Trădarea vine din lipsa alibiului, a unei împrejurări ce te scuză.

Când vorbeşti fenomenul este cu totul altul. Atmosfera, trăirile tale, realităţile din clipa aceea te pot face să greşeşti, să-ţi expui ideile nu tocmai conform cu ceea ce ai vrut să transmiţi. Lucrul acesta reprezintă un adevăr.

Cu toate acestea oratoria, îţi trădează propriile mărunţişuri, propriile defecte sau calităţi care ajută sau nu la transmiterea mesajului.

Sunt oameni care, datorită micilor artificii devin credibili chiar dacă în realitate sunt nişte şarlatani, sau oameni care, chiar dacă spun adevărul felul în care îl spun îi prezintă într-o lumină palidă.

Aşadar, diferenţa dintre cele două feluri de exprimare a unui adevăr vin în sprijinul scrisului pentru că el trebuie bazat pe argumente solide nu doar pe vorbe, pe când exprimarea orală lasă loc interpretării.

Bogdan Ioan Stârceanu

Read Full Post »