Ultimele câteva săptămâni pentru noi, personal, au fost sufocante, datorită lobby-ului fulminant pentru …justiţie. Deşi noi, ca ţară, cu Justiţia stăm nu prea bine…cu justiţia eclesială, cu ambitusul inexplicabil pentru decapitare, deodată, ne-am pomenit că stăm extraordinar de bine. S-a cerut cu obstinaţie, de sus în jos şi de jos în sus: să fie excluşi apostaţii…pentru că în lipsa lor Biserica noastră românească nu o să mai aibă niciun om care să fie populat la nivel mintal cu eresuri.

S-a cerut cu obstinaţie, s-a cerut cu râvnă rău intenţionată sau juvenilă, s-a cerut indiferent de consecinţe. S-a cerut fără orizont de aşteptare.

Cel mai uşor lucru e să condamni. Cel mai greu lucru e să poţi ameliora cu ceva situaţia, că de vindecat sau de dez-eretizat oameni nu se face în masă, ci, e un proces personal atât de complicat, încât, cei care l-au trăit cumva pe propria lor piele, pentru că au vrut să fie, cât de cât, ai vieţii duhovniceşti…l-au trăit la modul epuizant.

Pentru că, dacă încerci la un moment dat [ şi asta fac toţi credincioşii autentici ai Bisericii] să te pui în faţa tuturor poruncilor Scripturii şi ale exigenţelor Sfinţilor Părinţi, ale dogmelor şi ale hotărârilor canonice ale Bisericii, ale tipicului ortodox şi ale modului de nevoinţă ortodox, ale constituţiei statului român şi ale statutului de membru european şi de om al secolului tău şi începi să te întrebi dacă eşti propriu lor, dacă nu eşti vinovat cu ceva, vezi că nici 1% din ele nu le-ai împlinit vreodată fără păcat.

Credincioşii cu măsură în viaţa lor, cu bun simţ, cu multă adâncire în viaţa Bisericii nu cred că au timp de decapitări, de aşteptări de caterisire, ci au un proiect de viaţă personal şi eclesial în acelaşi timp la care lucrează non-stop.

Şi de ce spun asta? Pentru că am avut senzaţia halucinantă, pe tot acest parcurs spre această zi, care se dorea a fi triumful împotriva ereticilor, că toţi cei care doreau caterisirea…nu mai aveau niciun alt subiect de aprofundat în viaţa lor, ci numai pe acesta, care cerea justiţierea.

La nivel online a fost o atmosferă apăsătoare şi, într-un procent foarte ridicat [ e vorba de manipulare sau de neracordare adâncă la exigenţele mântuirii?], s-a dorit o singură soluţie…cea amintită, şi deloc această a doua soluţie: pocăinţa. Bineînţeles ireverenţa, mojicia, prostul gust s-au insinuat în discuţii, în aşteptări, arătând, într-un mod respingător…că internetul e socotit de majoritatea creştinilor ortodocşi, din păcate, încă un spaţiu în care se deversează gunoaiele interioare…şi mai puţin înţelepciunea personală.

Şi acest anotimp al aşteptării decapitării…ar fi trebuit, credem noi, să fie umplut de înţelepciune, de frumuseţe, de gândul că nu suntem niciunul mai breji şi că atitudinea cea mai autentic ortodoxă e aceea de a compătimi cu cel care greşeşte şi nu să ne bucurăm că şi mai marii noştri sunt ca şi noi, ca tot creştinul din Biserică.

Deci nu înţelegem/sau nu vrem să acceptăm ce înseamnă responsabilitate faţă de ceea ce spunem şi facem şi nici câte presiuni, de tot felul, se abat asupra ierarhiei noastre şi asupra fiecăruia dintre noi. Şi aceasta, pentru că nu facem exerciţiul de a ne pune, pentru o zi, la nivel mintal, în locul patriarhului, al preşedintelui, al ministrului, al stareţului, al preotului, al primarului, al judecătorului, al medicului, al tatălui de familie…şi să dorim să rezolvăm toate lucrurile la nivel absolut, ca să ne treacă…înfumurarea.

Pentru că, în concluzie, am aflat că nu suntem responsabili de ceea ce spunem şi facem, că astăzi spunem una iar mâine alta, că nu cerem de la noi ceea ce cerem de la alţii şi, în primul rând, că nu avem o inimă bună, milostivă…

Am primit de câteva ori pe zi liste de adeziune…pentru caterisire trimise prin email, ca aceasta.

lista-adeziuni-memoriu-20080703-1350

Însă, de trei ani de zile de când suntem online nu am primit nicio invitaţie să comentăm un pasaj din Scriptură sau dintr-un Sfânt Părinte, să vorbim o problemă anume sau să ne conciliem, noi, mai mulţi creatori online, ca să facem un proiect grandios spre folosul tuturor.

Însă am primit mesaje ca să ne războim între noi, mesaje de intimidare, drăcuituri, blesteme, necioplisme, bădărănii. Ne-am arătat unul altuia că nu ne vedem pe net. Ne-am arătat unul altuia că ne iubim…cu indiferenţă. Ne-am arătat că ne doare mai mult de buzunarul propriu şi de vânzarea noastră de carte sau de faima noastră, decât de…iubirea lui Hristos.

Şi de ce spun toate acestea. Pentru că mitropolitul şi episcopul condamnaţi ante-factum de către noi au fost urmăriţi la nivel online, li s-a făcut publicitate negativă înainte de a fi făcut gesturile pentru care astăzi au fost chestionaţi la nivel sinodal. Au fost urmăriţi cu obstinaţie, şi, acum, cu atât mai mult.

Pe cine mai avem de decapitat…ca să fim singurii curaţi pe lumea asta? Ne concentrăm pe păcate şi persoane mai vinovate decât toţi…dar niciodată pe fapte bune şi acţiuni măreţe?

De aceea cred că marea problemă sunt cei…care văd mereu probleme, dar niciodată nu sunt în puncte cheie, de conducere, ca să le soluţioneze şi niciodată nu au soluţii.

Pentru ca să terminăm acest subiect şi să-l îngropăm în sacul cu lucruri spre înţelepţire, am primit în această seară… soluţionarea cazului cu multă bucurie şi seninătate sufletească. Pentru această soluţie m-am rugat tot timpul şi, pentru noi, e singura modalitate prin care cineva din afara Sfântului Sinod se poate manifesta…atunci când nu e întrebat în mod expres.

Oricine ar fi în această situaţie şi pentru orice motiv nu putem acţiona decât duhovniceşte, dacă suntem duhovniceşti şi nu putem acţiona decât la întâmplare, dacă nu ştim ce duh ne poartă.

Dacă s-a terminat cazul şi nu mai avem nicio problemă în Biserica noastră, ar trebui, credem noi, ca din această seară, măcar creatorii online ortodocşi ai Bisericii noastre să se apuce de scris predici, de făcut cateheze, de scanat cărţi, de pictat icoane, de tradus şi de scris cărţi…pentru că până acum am fost ocupaţi.

S-a terminat spectacolul, nu a curs sânge, nu a fost decapitat nimeni…şi din acest motiv…trebuie să ne aruncăm amărăciunea în muncă, rugăciune, creaţie…Sau…mai inventăm încă un caz, şi tot aşa?!…

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Ştiţi ce face noi? Slujim pe omul de mâine. Am amânat toate problemele şi pregătim febril condiţii bune de viaţă pentru omul de mâien. Societăţile  de binefacere au creat dispensare speciale unde omul de mâine va păşi higienic în viaţă. Inginerii  fac şosele iar arhitecţii clădiri luminoase- omului de mâine.

Doctorii descoperă  leacul tuturor bolilor- pentru el. Oamenii vieţii publice crează cadre ideale pentru trăirea sa în societate. Fete, care vor fi frumoase cândva, se nasc pentru omul de mâine. El va avea sănătate, confort, convenabilitate şi radio.

Atunci va gândi. Până atunci nu se poate gândi. Oricât s-ar indigna filosoful acela care spunea într-o zi: e cu neputinţă ca rostul civilizaţiei să nu fie decât acela  de a transporta mai rapid alcooluir pentru oamenii cărora le e sete- el nu are dreptate. Căci deocamdată  acesta este rostul nostru: să facem în aşa fel  ca omul de mâine să nu sufere de sete nici o clipă. Altfel se turbură  şi nu mai poate gândi.

De aceea n-am putut noi gândi. Vedeţi, la început am trăit în peşteri, şi viaţa era foarte grea acolo. Pe urmă a început epoca păstoritului: cine se putea gândi decât la păşuni grase? Faza agricolă era ep punctul de a ne crea “condiţii mai bune de traiu”; dar atunci au început  năvălitorii şi războaele. O, cât am avut de luptat!

Încetul cu încetul popoarele s-au aşezat pe fundul istoriei; dar luptele s-au încetat nici o clipă. Nu mai lupta acum un trib împotriva altuia, ci un neam cu altul, sau o seminţie cu alta. Iar în vâltoarea universalei lupte, abia dacă s-au găsit câţiva preoţi egipteni cari să aibe răgazul de a gândi. N-au fost mulţi. În orice caz cu mult mai puţini decât grecii gânditori, care nici ei n-au fost mulţi. Istoria dădea răgaz oamenilor, ci îi mâna într-una către  vestirea omului de mâine.

Când a venit Iisus, am crezut că va fi sfârşitul lumei. Până atunci noi trăiserăm în timp. El ne scotea din timp. Până atunci  noi ne închinaserăm omului de mâine. El ne dezvăţa  de omul de mâine. Şi voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ne spunea El. Ucideţi în voi omul de mâine. Gândiţi-vă la mântuirea voastră. La sfârşitul lumei, toţi vor învia şi vor fi de o vârstă.

Iar lumea era pe sfârşite. Sau nu, nu era încă. Ar fi fost dacă oamenii s-ar fi creştinat. Dar cine s-a creştinat? Ci din an în an, din veac în veac, omul a uitat mai mult la învăţătura primită şi a început să-şi întoarcă iarşi gândul către cel de mâine.

Atunci a venit marxismul. Ce uşurare în inimile noastre! De când aşteptam împăratul înţelepţilor care să spună: mâncaţi întâi şi pe urmă vă gândiţi. De când doream îndemnul acesta: amânaţi problemele duhului până vor fi condiţii mai bune de traiu; ingineriţi şi mai mult lumea, poate omul de mâine se va simţi bine- şi va gândi!

Te simţi bine, omule de mâine? Nu, nu se simte încă. Ii mai trebue o pernă sub cotul mânei drepte. Lumina electrică îi bate pre mlutl în ochi. Daţi mai tare drumul la radio. Acum te simâi bine, omule de mâine?

Mă întreb, câteodată , care îi va fi sfârşitul. Dacă va crăpa într-o zi planeta noastră, sau se va ciocni cu o alta. Dacă omu lacesta va muri geologic sau astronomic, în loc să moară, el măcar, prin spirit?

Mi se pare, atunci că ne batem joc de viaţa asta.

(Constantin Noica)

Domnul Florian Bichir ne vorbeşte, în ediţia de astăzi a cotidianului “Evenimentul zilei” despre “Shopping contra Înviere“:

“A vizita locuri cât mai exotice, cât mai îndepărtate - ca să nu spun vorba aia ţărănească - unde şi-a înţărcat dracul iapa - a devenit o nouă modă. Setea de cunoaştere după 50 de ani de comunism e firească. Nu am visat ani întregi cu ochii deschişi cum în democraţie ne vom plimba pe malurile Senei, cum vom căsca gura la eterna Romă, cum ne va amorţi gâtul privind spre Capela Sixtină? Sau ne vom bronza în ritm de sirtaki în albastrul intens al Egeei? Pe cât de avid sunt să cunosc locuri cât mai minunate, pe atât de retrograd sunt când vine vorba de a petrece Sărbătorile creştine altundeva decât acasă. Ce să caut de Paşte - în cea mai frumoasă zi a anului - prin supermarketuri, în căutare de reduceri? Să zac prin hoteluri de mâna a patra şi să mănânc prin benzinării, pe marginea autostrăzilor? Pot face asta tot anul.

Uite aşa, spre nefericirea mea, am ajuns să-i dau dreptate unui securist bătrân de la paşapoarte, care te refuza frumos cu texte patriotarde: „Unde să pleci, copilule? Ai văzut Moldoviţa, Suceviţa, Putna? Nu-ţi cunoşti ţara şi vrei în străinătate? Asta nu se poate“.

Anul acesta a îngăduit Dumnezeu şi am ajuns la Mănăstirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus. Frumuseţea e greu de descris. Ascuns sub streaşina Munţilor Făgăraş, sfântul lăcaş e un colţ de rai. Albă şi mirosind a duh curat, biserica domină peisajul, pare o poartă spre veşnicie. Iar când a început să cânte lumea troparul Învierii, am crezut că sunt într-o catedrală, că toată pădurea se bucură. Aici îşi duce nevoinţele unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici - părintele Teofil Orbul -, iar mănăstirea e condusă de un stareţ abil şi gospodar, părintele Ilarion Urs. Mănăstirea ridicată în stil brâncovenesc are o bibliotecă de peste 60.000 de volume, cele mai multe fiind donate de către ctitor, mitropolitul Antonie Plămădeală. Ca-n creştinismul primelor veacuri, după slujba de Înviere, sub privirea iscoditor-grijulie a stareţului, toţi participanţii au servit masa tradiţională în trapeza mănăstirii. Laolaltă, ca într-o adevărată comunitate. Adăugaţi la asta susurul izvoarelor, aerul tare, rarefiat al credinţei şi liniştea ardelenilor pentru a avea un peisaj mirific. Ce alte locuri pot întrece această privelişte de vis, această catapeteasmă cerească? Ce frumuseţe a lumii văzute, pe care o uităm în goană după deşertăciuni…

Nu ştiu cum s-au întors cei care au preferat să-şi petreacă puţinele zile de Paşte în străinătate. Dacă au avut noroc sau nu la shopping, dar eu am simţit o beţie duhovnicească deosebită. O bucurie lăuntrică de nedescris, cum pacea-mi curgea încet în suflet. Cu bateriile reîncărcate îmi va rândui poate Creatorul să ajung şi pe alte meridiane ale planetei. Vorba unui hâtru: de cumpărături la reducere mai avem timp. Azi-mâine vine Crăciunul, nu?” (de Florian Bichir)

preluat de Starceanu Bogdan-Ioan

A aparut Service pack 3 RTM ( released to manufacturing), adica final.

Imbunatateste substantial stabilitatea windows xp sp2 si viteza generala a sistemului.

Poate fi downloadat de aici

Bogdan -Ioan

Evenimentele vin şi trec asemenea apei. Lucrurile nu rămân nemişcate, totul se învârte, se răsuceşte, dar tu, omul, rămâi, ancorat între timp şi veşnicie.

Ne putem pune întrebarea: Oare în tot acest timp eu am avut ceva de spus? În trecerea mea prin viaţă am lăsat ceva?

Întrebări ne vin, idei ne apar în minte, dar câte dintre ele într-adevăr reprezintă ceva pentru noi?

A avea ceva de spus te conturează în faţa timpului şi îţi dă o perspectivă pentru veşnicie, te anunţă că eşti viu.

Fiinţe create pentru a dialoga (faţa omului este făcută în mod cu totul special pentru dialog, nu ţi-o poţi privi niciodadă, dar o poţi lăsa pentru a fi privită, analizată) oamenii îşi consumă timpuri mari pentru lucruri mici. Nu ca acestea nu ar avea o importanţă, dar foarte puţini din noi, înţelegem că timpul lăsat nouă de Dumnezeu este pentru a avea ceva de spus.

Un părinte pusnic a fost întrebat odată de un ucenic:

- Avvă, când va fi semnul că se apropie sfârşitul lumii?

- Când nu va mai exista cărare de la vecin la vecin.

Răspuns genial, ce a înglobat în el o axiomă, relaţia, eu - tu, eu - voi în dialog prin faptă.

Poţi scrie mii de pagini, poţi analiza de la A la Z un fenomen, un gest, dar totuşi, să nu fi spus nimic cu adevărat. Exemplul acelui avvă arată ce înseamnă când, cu adevărat ai ceva de spus.

Spusul acesta nu trebuie să reprezinte cuvinte, el poate însuma şi gesturi, fapte, deci a iubi pe celălalt arată că ai avut ceva de spus şi că în urma ta a rămas ceva.

Starceanu Bogdan -Ioan

Când doi oameni se întâlnesc între ei apar premisele unei relaţii. Ca atare aceasta poate supravieţui sau nu, în funcţie de disponibilitatea celor doi.

Totul între oameni, în marea majoritate, relaţia este de tip cerere şi ofertă. În funcţie de ce oferi ai şi relaţie, sau poţi construi relaţia, dialogul. Când oferta este sub aşteptări relaţia nu se poate realiza.

Contrar acestei paradigme general valabile pentru omul contemporan, Hristos aduce ceva extraordinar, iubirea aproapelui, iubirea dezinteresată faţă de acesta, chiar şi cu riscul căderii în derizoriu, chiar iubirea vrăjmaşului. Relaţia de tip cerere ofertă cade, nu mai are coordonatele unei manifestări .

Vieţuim în relaţie cu ceilalţi printre complezenţe măgulitoare, printre stereotipii fără să fim profunzi, fără să adâncim nimic.

Relaţia cu celălalt se rezumă la o sumă de cuvinte mai mult sau mai puţin măgulitoare cu rolul doar de a întreţine atmosfera. În alte cazuri, când persoana cu care am dialogat nu se ridică la aşteptările noastre o etichetăm, o punem într-un colţ pentru o perioadă viitoare când va exista din partea ei resorturile necesare pentru a se manifesta la nivelul nostru.

Societatea este coagulată în jurul unor centri de interes. Cei care rămân pe dinafară sunt eliminaţi sau ignoraţi pentru incapacitatea lor de a se ridica la nivelul dialogului.

Există grupul elitiştilor, unde fiecare vrea să epateze cinstit sau nu, cu ştiinţa sa, cu acumulările sale, doar doar va câştiga o poziţie mai mult sau mai puţin dominantă în cadrul grupului.

Există grupul practicilor unde totul are valoare în măsura în care ceea ce spui aduce un profit imediat.

Am dat doar câteva exemple de astfel de coagulări, ele există la toate nivelurile societăţii, pe toate palierele.

Ce caracterizează în primul rând la aceste manifestări este spiritul de turmă şi pierderea identităţii în favoarea interesului în faţa obiectivului. Persoana care nu mai atinge valorile grupului este eliminată sau îndepărtată.

Contrar acestei manifestări creştinul, prin exemplul Mântuitorului, învaţă o altă paradigmă asupra relaţiei, şi anume jertfa. Acest fel de manifestare obligă persoana la a ignora masca celui din faţa sa şila a privi dincolo, în interiorul său.

Evident capacitatea de jertfă nu o are oricine pentru că ea nu dă loc interpretării şi îndoielii vis a vis de celălalt, ea merge direct la esenţă sfidând orice logică, în orice context.

Acţiunea de jertfă nu ţine cont de nimic din jur si asta pentru că implică iubirea. Iubirea jerfitoare este paradigma persoanei ce trăieşte şi înţelege taina morţii şi a învierii Mântuitorului.

Din păcate secularizarea societăţii post moderne are o victimă colaterală, şi anume actul de jertfă iubitoare faţă de celălalt. Omul post modern nu mai are capacitatea interioară de a se jertfi pentru că din asta nu câştigă nimic aparent, iar câştigul presupus implică prea multe riscuri.

În această atmosferă lipsită de intenţia de jertfă omul nu poate face altceva decât să se adune în turme mici şi să protesteze, să fie nemulţumit, să ceară, dar în nici un caz să se oblige pe sine.

Stârceanu Bogdan -Ioan

]]> http://starceanub.wordpress.com/2008/04/27/256/feed/ starceanub http://starceanub.wordpress.com/2008/04/26/linistea-de-dinaintea-clipei/ http://starceanub.wordpress.com/2008/04/26/linistea-de-dinaintea-clipei/#comments Sat, 26 Apr 2008 19:59:00 +0000 starceanub http://starceanub.wordpress.com/2008/04/26/linistea-de-dinaintea-clipei/

Mai sunt câteva ore până la momentul cel mult aşteptat. Hristos a înviat!

Cuvintele troparului cu care ne vom însoţi în următoarea perioadă  vine să ne vestească paradoxul ultim: Hristos prin moarte învinge moartea.

În acest timp al acordării legăturilor fine cu firescul fiecare dintre noi vom înţelege învierea în măsura în care trăim taina, o experiem.

Mai este puţin până la momentul luării luminii, gest de o adâncime copleşitoare, moment în care, în simetrie cu „Să fie lumină”, se manifestă ca un nou bing bang, ca un nou start pentru întreaga creaţie.

Întreaga natură, întreg cosmosul într-o linişte plină de înţelesuri aşteaptă clipa, momentul, ca într-un fel de premoniţie fiinţială. Totul tace pentru ca apoi să se bucure, să se veselească: Hristos a înviat.

Eveniment, clipă, moment în timp şi spaţiu, într-un univers prins în mrejele morţii vine să trezească, să aducă lumina, raza, speranţa şi bucuria.

Prima rază a luminii scânteiază pentru a ne deschide ochii spre veşnicie, spre ce este dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Stârceanu Bogdan-Ioan

Powered by Qumana

Privesc in afara si nu vad nimic

Privesc ‘nauntru si vad nimic

Orbirea patrunde prin aer, prin nari si in celule

Reteaza si bruma de viata din mine.

Sunt rece, ca mortul din casa ce pleaca

Cand moartea striga spre mine cu pace

Hei, vino, in pace

Si spune-mi ce vezi prin tine?

Întrebarea ei sec cuprinde

O dulce amintire

Din nimicul din mine

Doar o amintire de mine.

Bogdan Ioan

A fi ortodox înseamnă în primul rând să trăieşti asemenea unei poezii, o clipă şi atât;

A fi ortodox înseamă în al doilea rând să te jertfeşti o veşnicie şi mai mult;

A fi ortodox cuprinde în al treilea rând să înţelegi paradoxal, între cer şi pământ;

A fi ortodox înseamnă să ştii când să dăruieşti o inimă… cât mai mult;

A fi ortodox eşti când reuşeşti să înţelegi văzutul nevăzut;

A fi ortodox înseamnă să înţelegi că praf de stele eşti şi nimic mai mult,

Ţărână şi pământ din stele scos

Pentru veşnicie pregătit.

Stârceanu Bogdan Ioan

]]> http://starceanub.wordpress.com/2008/04/22/a-fi-ortodox-inseamna/feed/ starceanub http://starceanub.wordpress.com/2008/04/14/o-observatie-cinstita/ http://starceanub.wordpress.com/2008/04/14/o-observatie-cinstita/#comments Mon, 14 Apr 2008 09:35:21 +0000 starceanub http://starceanub.wordpress.com/?p=243

“Fiica lui Billy Graham, intr-un interviu in emisiunea Early Show, a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 : « Cum a putut Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva?”
Anne Graham a dat un raspuns foarte profund si inspirat:”

“Cred ca Dumnezeu este adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, dar noi de ani de zile ii spunem sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre. Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi sa-I cerem binecuvantarea si protectia Sa daca Ii cerem sa ne lase in pace? (In lumina recentelor evenimente, atacuri teroriste, atacuri armate in scoli, etc.)

Cred ca totul a inceput cand Madeleine Murray O’Hare (care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea niciun fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K.

Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti etc), iar noi am spus O.K.

Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cand se poarta urat, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus OK.

Apoi, cineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cand gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cand se poarta urat, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in niciun caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cat vor, iar noi nu va trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre alesii nostri de varf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atat timp cat isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atat timp cat am o slujba si economia merge bine.

Apoi, cineva a spus sa tiparim reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine. Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicand fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisandu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele,sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decat entertainment- amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte. Iar acum ne intrebam de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi. Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.
Noi Ii spunem lui Dumnezeu: “Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa?” Iar Dumnezeu raspunde:

” Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?”

E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba de ce totul merge tot mai prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia. E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred,gindesc, spun sau fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.
E ciudat cum de unii pot spune Cred in Dumnezeu si de fapt sa-l urmeze pe Satan, care, de fapt, crede si el in Dumnezeu.
E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.
E ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.” (preluare de pe fluxul de discutii credinta_ortodoxa).

Starceanu Bogdan